Recondiționări by Ana, atelierul din Lețcani care dă o nouă viață mobilierului și mașinilor de cusut, este de fapt Recondiționări by Ana și Paul Gribincea.
Doi oameni joviali și entuziaști care au transformat pasiunea pentru manualitate într-o afacere de familie care le permite să trăiască cu mai mult sens.
Ana are răbdare infinită la recondiționarea fiecărui punct de lemn cariat, Paul se entuziasmează de șurubăreala și creativitatea proiectelor de transformare funcțională.
Într-o hală la două străzi de E583, transformă comode, scaune, măsuțe și alte piese de mobilier cu valoare istorică, estetică sau sentimentală. Când vremea se dezmorțește, bancul de lucru și cutiile de scule se mută sub stejarul care păzește poarta.
Am povestit despre munca lor și felul în care îi fac loc în comunitate.
„Ne săturasem de vânzări, de target-uri, de tot”
Când vitrina unei persoane dragi a ajuns în familia lor, Ana s-a gândit că ar putea să o salveze și să o transforme într-un loc de depozitare unde fiica cea mare, pasionată de pictură, să-și poată depozita acuarelele și pensulele.
Așteptând al doilea copil, stătea mai mult la pat și urmărea tutoriale video cu recondiționări. „Totul părea foarte ușor, dar realitatea bate filmul.”
Cu timpul, și-a amenajat un colț unde a început să recondiționeze măsuțe, care ajungeau apoi să fie postate pe Facebook. Mai întâi le-au văzut doar prietenii, dar dintr-una în alta, hobby-ul a început să se transforme în ceva prea palpabil pentru a fi ignorat. Soțul a susținut-o.
„Am hotărât să nu ne mai întoarcem în multinaționale, să ne vedem de o altfel de viață. Să nu mai stăm într-un birou, să facem ceva cu mâinile noastre. Ne săturasem de vânzări, de target-uri, de tot. Era mult prea multă presiune. Vindeam niște produse, plecau, nu rămânea nimic în urma noastră. Acum, pe lângă mobilier în sine, reciclăm, dăm ceva mai departe: o idee, un sfat, o amintire.”
A durat aproape șase ani până să se poată dedica atelierului, deși Ana încă păstrează un job part-time, pentru că „nu o lasă clienții și facturile”.
„Am început cu o emoție”, rezumă Paul parcursul primilor pași și observă că și acum, după zece ani, „sunt multe alte obiecte aduse de clienți care își urmează acest curs” al atașamentului și dorinței de păstrare.
Ana admite că până să pornească atelierul, „nu bătuse un cui înainte”. Studiase inginerie chimică și lucrase în vânzări. „Soțul, în schimb, a fost handyman dintotdeauna”.
Cei doi au fost autodidacți și au trecut prin multe teste și proiecte care au eșuat. Ulterior, Ana a urmat și un master în Conservarea și Restaurarea operei de artă la UNAGE Iași.
Nu există soluții universale
Primul pas în recondiționare este demontarea, îmi explică Ana. Scot feroneria și fiecare piesă în parte, evaluează problemele și stabilesc pașii de intervenție. Apoi începe partea cea mai grea: curățarea finisajului existent. „Nu poți să lăcuiești sau să vopsești direct, pentru că se exfoliază și nu vei avea un rezultat care să dureze ani.”
La unele obiecte, finisajul se duce doar chimic sau la cald, cu suflantă. Astfel că nu există o tehnică universal potrivită oricărei piese de mobilier.
„Exact ca în laboratorul de restaurare de la facultate, testăm cea mai bună metodă — pui pe un pătrățel, începi, șlefuiești, aplici decapanți la cald și vezi care soluție se aplică.”
Ana îmi dă ca exemplu mobilierul făcut în perioada comunistă, finisat adesea cu un lac problematic, care sare cu tot cu furnir. Și punctează că „dacă vrei să obții un finisaj frumos, investești în aparatură și în șmirghele de calitate.”
De altfel, Ana și Paul cumpără din magazinele de bricolat „doar șuruburile și folia de ambalat”, iar pentru orice altceva apelează doar la producători specializați.
Au testat mulți furnizori până au ajuns la o rețea stabilă, în care au încredere și pot colabora așa cum își doresc: cu răbdare, cu seriozitate și cu soluții adaptate la personalitatea fiecărui obiect în parte.
„De exemplu, pe partea de vopseluri, lucram la început cu materiale lăudate pe YouTube. Atrebuit să refacem proiecte întregi până l-am găsit pe Andrei de la Euro-Wood, din Podu Iloaiei, care are răbdarea și priceperea necesare, a ținut cursuri de formare cu noi.”
Astăzi, Ana cumpără pigmenți și realizează singură aproape toate mixurile de vopsea, pentru a putea obține nuanța dorită de client.
Munca bună din comunitate
Ana și Paul nu au angajați, pentru că „este greu să înveți pe cineva să aibă răbdare și, dacă nu ești atent, poți strica ușor o piesă de mobilier; responsabilizarea este greu de transmis”.
Dar asta nu înseamnă că sunt singuri. În recondiționarea sau restaurarea corectă a unui obiect depinzi de alți oameni iscusiți, nișați pe meșteșugul lor, iar ei încearcă să-i găsească pe toți cât mai aproape de casă.
„Lucrând cu mobilă veche, avem nevoie de modele de freze pentru tâmplărie care nu se mai fabrică și atunci trebuie să le facem la comandă. N-a fost simplu, dar am găsit doi colaboratori din zona Lețcaniului care își opresc toată treaba lor pentru noi.”
Pe tot ce ține de sticlărie, se bazează pe un depozit din comuna Popricani, dispus să le prelucreze chiar și jumătate de metru de sticlă.
Iar când vine vorba de feronerie, e o întreagă altă poveste. Pentru că astăzi nu se mai produc aceleași modele și aceleași grosimi de balamale ca altădată, ei și le procură din cealaltă parte a țării, de la un furnizor din Târgu Mureș. „Sunt singurii de pe piață și mă rog tot timpul să nu închidă vreodată, că nu știu ce ne facem fără ei.”
Ana îmi arată un bufet de veselă interbelic, în stil art deco, produs de fabrica Székely și Réti, furnizori ai Curții Regale Române, la care fiecare intervenție și fiecare înlocuire va trebui să respecte perioada de fabricație, pentru a-i păstra valoarea.
Când nu reușesc să salveze un obiect, îi salvează feroneria. „Oamenii din sat chiar ne cheamă când au mobilă veche de debarasat: vino să vezi dacă îți trebuie ceva.”
Nu intuiam, înainte să vorbesc cu Ana și Paul, că mobilierul vechi vine cu atât de multe provocări care încep înainte de a pune șlefuitorul în priză. Ana îmi povestește că ajung des în atelierul lor mașini de cusut Singer, care poartă „cele mai multe povești”.
„Majoritatea oamenilor sunt foarte emoționați când le aduc, le refac pentru amintirile cu bunicile care lucrau la ele” și își doresc nu doar să le redea aspectul, ci și funcționalitatea.
Doar că mecanica pentru mașini de cusut este o specializare în sine și a durat până au găsit un mecanic dedicat. „Trebuie să găsești oameni pasionați. Sper că știu cât îi apreciem pe toți că ne ajută.”
Capsula timpului
Clienții lor sunt cu precădere persoane mature, deși, în ultimii ani, tot mai mulți tineri apreciază mobilierul din familie și apelează la ei. Le place să colaboreze și cu designeri de interior, deși sunt mai pretențioși, pentru că asta le permite să acceseze proiecte mai îndrăznețe.
Cel mai frecvent, la atelierul lor ajung comodele de toate dimensiunile, dar niciodată nu știu ce le rezervă următorul proiect.
Recent, au recondiționat două fotolii, iar la retapițare au găsit ascunse două fotografii vechi. „Clienții au ajuns să-și construiască arborele genealogic ca să descopere cine erau cei din poze”, mi-a spus încântat Paul. Povestea nu e singulară.
„Am restaurat o oglindă foarte veche, în stil Rococo, cu toate elementele originale. Când am desfăcut-o, am descoperit, în partea din spate, câteva ziare din 1912. După ce am terminat lucrarea, am creat și noi o capsulă a timpului: am pus în spatele capacului un ziar din zilele noastre și o fotografie a clienților, ca peste 50-100 de ani să le găsească cel care va desface oglinda”.
Ana și Paul se bucură că tot mai mulți cunoscuți sau urmăritori din online le aduc obiecte pe care nu se îndură să le arunce. Adesea, piesele rămân proiectele speciale la care lucrează în perioadele cu mai puține comenzi.
Pe raftul de deasupra bancului de lucru, Ana îmi arată o ramă din lemn care încadrează mai multe fotografii mici, alb-negru.
„Nu sunt rudele noastre. Am găsit acest tablou de familie într-o casă din Lețcani care se dărâma, m-au chemat cei care au cumpărat-o. Nu știu cine sunt oamenii, dar mi-a fost milă să las buldozerul să intre peste amintiri.”
Cel mai dificil de recondiționat obiect este scaunul, la care pot munci și trei zile pline. Pare o lucrare mică, dar scaunele sunt intens utilizate, trebuie desfăcute bucățică cu bucățică și ascund „milioane de cuie și de capse”.
Nu de puține ori, scaunele ascund lucrări eronate de reparație și lipituri cu silicon, despre care Paul subliniază că este, probabil, cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unei mobile vechi.
Scaunele necesită înlocuirea arcurilor și bureților și, per total, implică materiale costisitoare pentru refacere.
Pe lângă recondiționări și restaurări, Ana și Paul se entuziasmează și la proiectele de upcycling. Cea mai recentă transformare din atelier a fost a unei pianine într-un bar de prosecco.
„Știam că va fi dificil, pentru că genul acesta de proiecte sunt dificil de evaluat financiar, dar le lucrăm și pentru orgoliul nostru.”
Greul vine și din faptul că lucrurile evoluează de la o etapă la alta. În cazul pianinei, a fost nevoie să demonteze fiecare coardă, lucru pe care nu l-au anticipat. „Tot proiectul s-a schimbat pe parcurs, în funcție de ce am găsit. Dar avem noroc de clienți foarte faini, care înțeleg și ne dau mână liberă.”
De altfel, comunicarea cu clienții e esențială ca din atelier să poată ieși lucruri care să-i bucure și să poată scoate „maximul din obiectul respectiv”.
„Uneori, clienții vin cu o idee văzută pe Pinterest, dar nu tot timpul se pretează vopsirea. Și atunci încearcă să le spunem că nu merită să-l strice, dacă are valoare istorică…”
Cum recunoaștem o piesă care merită recondiționată?
Prin ceea ce fac, Ana și Paul sprijină în mod natural salvarea mobilierului vechi, mult mai trainic prin comparație cu ce găsim azi prin magazine. „Sunt piese care mai pot ține încă 50 de ani după recondiționare.” Cu toate acestea, multe obiecte ajung la gunoi din cauză că nu mai sunt la modă sau din comoditate.
„Oamenii vor să-și mobileze casa cât mai repede și după câțiva ani, amenajarea îi obosește, nu e nici util, nici frumos. Sunt și alte variante — putem lua și piese de mobilier de la second-hand pe care să le recondiționăm, eventual vorbind cu un designer înainte.
Poți despărți un obiect mare în mai multe piese de pus în camere diferite. Te poți juca atât de mult. În casele mobilate modern poți include și piese vechi, cu caracter, care te fac să te simți acasă.”
Deși recondiționarea necesită timp și cunoștințe, Ana admite că nu toată lumea are posibilitatea de recondiționare într-un atelier și îi încurajează pe cei curioși să se documenteze și să încerce pe cont propriu. „Îți asumi că poate nu iese, dar faci ceva pentru tine.”
Există și obiecte vechi care nu merită recondiționate? Cu siguranță, crede Paul. Uneori, costurile lucrării depășesc valoarea istorică, dacă nu vorbim de o valoare sentimentală care să compenseze.
Aici intră multe modele de mobilier din perioada comunistă, din PAL, care nu au fost gândite tehnic să reziste în timp și care nu pot oferi un rezultat rezonabil.
„Parcă te tratezi când vii la atelier”
Pe lângă proiectele la comandă, Ana și Paul se ocupă ocazional și de ateliere pentru cei care vor să învețe să recondiționeze mobilă sau doar să se relaxeze.
„Am avut la un moment dat o doamnă care a primit un atelier cadou din partea colegilor de serviciu. Părea o fire închisă, dar când a plecat era atât de zen și de liberă… Mulți când vin la cursuri se eliberează. Chiar și eu, după atâția ani, când stau cu șlefuitorul meu la banc, uit de tot ce e în jur”, povestește Ana.
Paul remarcă faptul că mulți tineri s-au îndepărtat de ideea de a face ceva cu mâinile lor, iar când își regăsesc bucuria de a-și vedea rezultatul muncii fizice, „asta le răscolește anumite stări”.
Atelierele pentru adulți durează două zile, au loc de obicei în weekend și se organizează la cerere, în funcție de calendarul lor de lucrări. Pentru eficiență, la un atelier lucrează cu una, cel mult două persoane. De la caz la caz, doritorii pot lucra cu mobilierul pus la dispoziție de Ana și Paul sau pot veni cu un obiect personal pe care vor să-l recondiționeze.
„Dacă ne plătim facturile și rămânem pe zero, suntem câștigați”
Este recondiționatul o afacere? „Businessul e ceva complementar la ceea ce facem, de fapt. Este o afacere de întreținere, ce câștigăm, reinvestim, plătim facturi și cam pe acolo suntem.”
Două mii euro merg lunar doar pe rata la bancă pentru spațiul în care funcționează, iar materialele specializate cu care lucrează nu sunt ieftine.
Prețurile la curent și gaz „sar în sus”, iar alte ateliere de mobilă au fost nevoite să-și închidă ușile la începutul anului, pentru că nu mai puteau plăti facturile la încălzire.
Îi doare că nu există susținere pentru meșteșugari în România, iar când fiscalitatea și birocrația împovărează fără discriminare, tarabele cu marfă din China înfloresc acolo unde ar trebui să aibă loc artizanii.
Cu toate acestea, nu ezită atunci când îi întreb dacă sunt mulțumiți de rulajul actual. Nu vor să taie din calitate doar pentru a prelua mai multe comenzi, iar, cu excepția perioadei de iarnă, sunt ocupați mai tot timpul.
„Vrem și putem mai mult, dar vrem să fim realiști și să ne uităm și în jos. Dacă ne plătim facturile și rămânem pe zero, suntem câștigați în zilele astea.
La un moment dat, sărise prețul la lemn și atunci, ce faci? Îi spui clientului că s-a schimbat costul sau te ții de cuvânt? Dai înainte, te reinventezi. Atelierul e ca un copil al nostru, l-am crescut de la zero. Când pleacă o mobilă, pleacă o bucățică din noi, iar mulți clienți ne-au devenit prieteni.”
Ce urmează pentru atelierul soților Gribincea? Ei și-ar dori să acceseze o finanțare europeană prin care să îmbunătățească spațiul, să-i adauge un showroom și poate chiar un spațiu dedicat pentru ateliere.
„Nu ne oprim aici, dar lucrurile trebuie luate ușurel, mai ales în contextul actual, care ne debusolează. Suntem maturi și precauți, nu ne aruncăm cu capul înainte.”