„Dacă cad? N-am mai mers de un an și ceva.” „Așa zicea și A. și ia uite ce bine merge acum.” În curtea Centrului de Primire în Regim de Urgență pentru Copilul Abuzat, Neglijat și Exploatat din Vaslui, Ioana și Vasile tocmai au descărcat cinci biciclete. Fetele, timide la început, dau acum ture și strigă mândre după îngrijitor, să vadă că știu să meargă.
Cei doi le pun lumini și stopuri pe biciclete și le arată cum să dea șeile mai jos. Ioana stă de vorbă cu fetele, le ascultă poveștile și le ajută să-și depășească inițiala barieră de timiditate. După câteva minute lângă ea, copiii se luminează, prind încredere și curaj să încerce bicicletele.
În centrul de tranzit ajung copiii care nu mai pot locui cu familia din diverse motive, cum ar fi abuzul, și stau aici până se încheie formalitățile legale și se găsește un centru stabil de plasament pentru ei. Una dintre fete povestește că a plecat singură de acasă pentru că mama ei bea prea mult. Sunt zece fete aici, iar Vasile și Ioana le-au lăsat cinci biciclete, pe care le vor folosi cu rândul.
Pleacă apoi spre celălalt centru, cel de băieți, unde au lăsat în aprilie cinci biciclete pentru cei 12 copii. Pe două dintre ele le găsesc rezemate de gard, cu roțile scoase. Băieții au vrut să facă penele, dar n-aveau petice. Cu celelalte biciclete, copiii „se trag” pe drumurile din spatele centrului.
„Ia să vedem, știi să faci o pană?”, îl întreabă Ioana pe N. Băiatul explică și spune că le-ar fi reparat singur, dacă ar fi avut cele necesare. „Dacă vrei până data viitoare găsești gaura și când venim doar o peticim.” Vasile face un inventar mental al reparațiilor, ca să știe ce scule și piese să aducă când vor reveni.
Cele două centre din Vaslui sunt a treia destinație în cadrul proiectului Două Roți pentru Toți, prin care cinci tineri strâng donații pentru a cumpăra, recondiționa și dărui biciclete copiilor din medii defavorizate din Moldova.
Paul, Oana, Angela, Vasile și Ioana au desfășurat trei campanii de strângere de fonduri și au mai donat biciclete în Icușeni și alte sate din comuna Victoria, județul Iași, în 2020, și în comuna Cotnari în 2021.
Acum sunt în căutare de voluntari — oameni care să repare biciclete, să meargă la întâlnirile cu copiii și cineva pe comunicare — pentru a putea ajunge și ține legătura, în timp, cu mai mulți beneficiari.
Cam o dată la două săptămâni, duminică noaptea, Paul și Oana așteaptă în fața apartamentului în care locuiesc în Hamburg să vină o mașină care face curse Danemarca – Iași să ia cinci – zece biciclete. Mereu e cu peripeții. „Aseară băieții au făcut pană la un kilometru de casa noastră, li s-a rupt o aripă de tablă și a intrat în roată și aveau scule doar să scoată roata, nu și aripa, și m-au sunat pe mine să vin cu niște scule. Noroc că erau aproape, că dacă erau la 20 de kilometri probabil mai stăteau pe acolo vreo trei ore”, povestește Paul.
Cei doi caută biciclete pe OLX-ul german la prețuri și în condiții mai bune decât le-ar găsi în România. Oana, care de șapte ani face zilnic naveta pe două roți, se ocupă de logistică: organizează transportul bicicletelor, numără, calculează, face liste și are grijă să nu se piardă vreo bicicletă sau componentă.
Odată ajunse aici, Ioana și Vasile le repară și le livrează copiilor. Angela se ocupă cu identificarea beneficiarilor care ar avea cea mai mare nevoie de ele și planifică evenimente pentru ei: ateliere de semne și reguli de circulație, ateliere de reparat biciclete și ture cu bicicleta prin sate și locurile învecinate. Prin activități non-formale și jocuri de rol, Angela îi învață pe copii cum să circule responsabil, iar Ioana și Vasile – și Paul, când e în țară – repară biciclete alături de copii, învățându-i cum să o facă singuri pe viitor.
Și în cadrul turelor, Paul și Vasile includ momente educative: se opresc în intersecții și le explică regulile și semnele de circulație, în câmp le vorbesc despre cum bate vântul și ce efecte are asupra biciclitului. „Oricum copiii sunt foarte maturi, când le-am spus de purtatul căștii și a hainelor colorate, mulți dintre ei știau deja chestia asta”, spune Paul.
Oana le-a făcut și niște carnete de bicicletă, unde cei mici pot nota ce bicicletă au, ce reparații au fost făcute la ea și, când va fi cazul, noul posesor, pentru că sunt încurajați când cresc să o dea mai departe unui frate mai mic sau altui copil din localitate.
„La un atelier reparam trei biciclete deodată. Treceam când la una, când la alta. Ce era mai complicat îmi băgam eu nasul și degetele, în rest îi lăsam pe ei să lucreze”, povestește Vasile. El e meșterul șef, repară de plăcere și e fascinat de a readuce la viață biciclete vechi și modeste, fără prea costuri mari. Crede că înțelegerea și întreținerea unei biciclete poate dezvolta un talent ingineresc în rândul tinerilor.
Paul își amintește cum la un atelier de reparat, doi băieți, care învățaseră să schimbe saboții și îi ajutau și pe prietenii lor, și-au spus unul altuia: „Ia uite, ne facem atelier aicea în sat, 10 lei frâna”. „Eu abia îi cunoscusem și să îi vezi în două ore cum se responsabilizează când le pui în mână niște scule și le dai încredere; nu zic acum că toți devin mecanici sau ingineri bazat pe chestia asta, dar doi copii și-au dat seama că au un skill de care poate vecinii lor o să aibă nevoie într-o zi”, spune Paul.
Între atelierele de reparat, copiii mai și improvizează. Dacă le cade un șurub de la aripă și nu au altul cu care să-l înlocuiască, leagă cu o sârmă. Alții își pun ciucuri sau își împopoțonează cum știu ei bicicletele. „Pentru un copil e foarte important să aibă două roți. Apoi se ocupă ei să și le facă mai frumoase. Bicicleta aia devine universul lor”, explică Vasile.
Pe urma donațiilor, în 20 de zile
Ca să strângă bani pentru prima campanie, în iulie 2020, Paul și Oana au făcut o tură de aproximativ 400 de km în cinci zile pe biciclete, din Hamburg în Magdeburg pe malul râului Elba, invitând oamenii să doneze pe Facebook. Au strâns atunci, cu ajutorul a 35 de donatori, 1.027 euro, cu care au cumpărat, recondiționat și trimis în țară 19 biciclete.
În septembrie 2021, în cadrul celei de-a doua campanii, nu a mai fost nici o tură. „Aveam câteva poze cu copiii din sate, aveam deja și vreo două ateliere făcute cu ei și poze la bicicletele strânse în campania anterioară și am zis să facem un fundraiser în care arătăm oamenilor unde se duc banii lor, în ce sate ajung bicicletele astea și cum le folosesc copiii”, explică Paul. Au strâns atunci, cu ajutorul a 42 de donatori, 1.589 euro, care s-au concretizat în 44 de biciclete pentru copii.
Iar în aprilie 2022, Paul a făcut o tură de aproximativ 2.000 de kilometri în 20 de zile, din Hamburg până acasă la el, în Hălăucești, județul Iași, într-o campanie în care, cu ajutorul a 68 de donatori, au strâns 2.216 euro.
„Eu am zis aşa: șase țări, cinci granițe, patru capitale, trei fluvii, două roți, un scop.”
Nu e ușor să străbați cinci țări cu bicicleta, cu drumuri și infrastructură bine puse la punct, dar și cărări printre copaci și cu stații de reparat de unde au fost furate pompa și celelalte scule.
Cu toate astea, a făcut traseul propus, „trișând” doar vreun kilometru după ce trecuse deja prin Germania, Cehia, Austria, Slovacia și Ungaria.
În prima zi în România, după ce fusese deja fugărit și atacat de câini, s-a oprit la intrarea într-un sat pentru a evalua situația.
„La un moment dat trage un băiat cu un Golf lângă mine și-mi zice «Hai că te-am văzut că ți-e frică, vino că te duc eu». Și fără să-mi dau seama am zis «Super!» și am intrat la el în mașină.
Eu 18 zile de stat cu fundul pe șaua de bicicletă m-am așezat în scaun. Scot mâna pe geam, duceam bicicleta pe portieră, o căram după mine în sus. Mă trece ăla de câini, când am ajuns în dreptul lor, parcă nu mai erau așa de mari. Și ăsta îmi zice «Da’ hai că te duc și până în deal?” Și am zis «Da, na, mulțumesc».
După ce mă dau jos din mașină mă gândesc — eu voiam să fac 2.000 de kilometri de la Hamburg la Hălăucești fără trenuri, fără diesel, fără mașini și acum un kilometru jumate l-am făcut cu fundul în mașină și efectiv am avut un moment în care simțeam că mi-am eșuat scopul, simțeam că am dat-o în bară. Îmi venea să mă întorc înapoi la câini să fac și bucata aia.”
Pe lângă cele cumpărate din banii strânși, au mai primit și de la oameni care au auzit de proiectul lor și și-au dat seama că au câte o bicicletă nefolosită de câțiva ani. „Suntem foarte încântați să putem repara ceva și să-i dăm o viață nouă. Ne-au scris oameni care n-au știut că o bicicletă care stă în pod poate fi valoroasă și ne-au dat-o nouă să o reparăm și s-o dăm mai departe. Și atunci merge Vasile prin oraș și culege biciclete de la oameni”, povestește Paul.
I s-a mai întâmplat în Hamburg când mergea să cumpere câte o bicicletă, când respectivul afla pentru ce o vinde, să-i spună că mai are și nepotul una care i-a rămas mică, vara alta, și ajungea să ia mai multe la preț de una singură.
„M-am trezit de cîteva ori că am fost invitat practic să golesc garajul unora de biciclete pentru că ei efectiv le țineau și nu știau ce să facă cu ele și pentru că au văzut că avem un scop și că vrem să le dăm o viață nouă, că pe ei asta îi interesează, că n-o să se arunce, sunt foarte încîntați să contribuie.” Alții, care au magazine, le-au mai donat componente.
„Se adună foarte mult, chiar pot să faci multă schimbare cu puțină contribuție de la mulți oameni.”
Fiecare bicicletă este dată cu lumini, stopuri și cască și în fiecare centru sau comunitate este lăsată și o pompă. Tinerii revin regulat acolo unde au donat bicicletele și mai țin legătura cu ei și pe internet, unde cei mici le spun ce au mai făcut și ce s-a mai stricat.
În timp ar vrea să monteze și niște stații de reparat în fiecare comunitate, care să aibă pompă, patent, imbusuri, clești și ce mai trebuie, și, pe măsură ce copiii învață și ei mai bine să își repare bicicletele, să devină independenți din punctul ăsta de vedere.
În fiecare loc încearcă să găsească și un responsabil cu ajutorul căruia să poată ține legătura cu copiii și să organizeze evenimente, cum este Dorin de la Cotnari, bibliotecarul care face ture de observare astronomică cu copiii.
Mai ușor pe două roți
„Momentele în care mergem să ducem bicicletele sunt foarte emoționante și au o energie aparte”, spune Angela. Bicicletele le schimbă substanțial viața copiilor de la sat. Unii merg cu ele la piață sau să ducă animalele pe câmp, alții să se întâlnească cu prietenii lor din satele vecine și mulți le folosesc să se ducă la școală, făcând un drum de o oră pe jos în 15 - 20 de minute.
„I-am văzut întâmplător cum se cărau pe ghidon unii pe alții și se duceau dintr-un sat în altul să se întâlnească sau să meargă să joace fotbal pe stadion sau să iasă băieții la o întâlnire cu fetele din celălalt sat.”
Angela spune că a primit confirmări că copiii vin mai des cu bicicleta la școală. „E un plus și pentru faptul că ei se întâlnesc pe drum, merg împreună, fac și mai multă mișcare decât făceau poate de obicei.”
„Îmi vine în minte cazul unei fete care a repetat acum clasa și e în categoria de risc de abandon școlar de când o cunosc, de vreo trei ani. Ea a ținut foarte mult legătura cu noi și de multe ori s-a dus la școală doar pentru că vorbea cu noi sau știa că urmează să venim acolo, să facem activități, și atunci stătea și la școală.
Mai sunt și astfel de cazuri în care pur și simplu au fost influențați copiii să meargă acolo văzând alți oameni cum se poartă cu ei sau cum pun problema sau prin poveștile pe care le-am tot zis sau prin discuțiile cu ei despre ce ar putea să facă mai departe, apropo că termină acolo școala și să nu se rezume la opt clase, pot să meargă la o școală profesională sau să-și găsească de muncă sau pur și simplu să nu le fie frică să facă naveta până la Iași pentru un loc de muncă.
Având o bicicletă, putând să se plimbe mai ușor prin sat, prin comună, sau dintr-un sat în altul acolo cu ce treburi mai au ei, li se deschide mintea și pentru alte tipuri de activități pe care ei ar putea să le facă independent, să nu fie blocați acolo doar în pătrățica lor de sat.”
Își amintește și de un băiat care nu are rezultate foarte bune la școală, dar care la atelierele de reparat e primul la tot și la care acum apelează și ceilalți copii când nu se descurcă cu ceva. E talentat la mecanică și nu-l deranjează să-și murdărească mâinile pentru a repara ceva, iar acum, în urma activităților Două Roți, se gândește să meargă mai departe la un liceu cu profil mecanic.
Angela s-a dus în sat cu fișe cu liceele din județul Iași, pe profiluri de activitate și cu date de contact, și le-a explicat cum se face înscrierea și, în speranța că o parte din ei au mai descoperit și alte lucruri pe care să le facă.
Copiii se bucură mult de turele pe care le fac cu cei de la Două Roți pentru Toți prin sate și localitățile învecinate. Ajung astfel să descopere locuri pe care nu le-au mai văzut și noi moduri de a-și petrece timpul liber. Paul își amintește că odată s-a oprit pentru că era un cal în mijlocul drumului, moment în care o fată de clasa a șaptea s-a dat jos de pe bicicletă și l-a tras după ea. „Da, domnu’, da eu merg pe cal de la cinci ani.”
„Am făcut o tură cu ei la Icușeni care merge un pic pe drumul județean, apoi pe cîmp. Când treci pe lângă Jijia, te simți ca în Hamburg, o porțiune de 500 de metri - un kilometru în care ai râul foarte frumos, cu salcii, cu copaci, verde, și pe partea cealaltă ai niște copaci foarte înalți, pe partea asta iarăși o cărare, te simți efectiv ca într-o stațiune turistică sau ca într-un loc sălbatic. Este în satul lor și mulți dintre ei erau foarte încântați că au ajuns acolo.”
Proiectul Două Roți pentru Toți se concentrează pe copiii de la sat, din medii defavorizate, pentru că, spune Paul, cei de la oraș, chiar și cei din familii mai modeste, tot au câteva oportunități. La sat, în schimb, mai ales acolo unde un părinte sau ambii sunt plecați, nu prea sunt adulți care să-i îndrume și nu sunt activități pentru ei.
„În afară de școală, copiii au doar munca în grădină. Activitățile astea de dezvoltare personală, de învățare prin experiență, nu prea sunt expuși la ele. Și atunci bicicleta mi se pare că poate să combine într-un fel nevoia zilnică de mobilitate cu cea de a se simți responsabili, împuterniciți, de a-și da seama că cineva a avut încredere în mine să-mi dea o bicicletă.”
Pentru că lucrează de mult timp în proiecte pe educație, Angela știe să identifice copiii care ar avea cea mai mare nevoie de aceste donații.
„Îi alegem nu neapărat în funcție de rezultatele școalare, ci și de potențialul pe care îl are un copil. Spre deosebire de profesorii lor de la școală, eu îi cunosc altfel pe copii, făcând cu ei activități non-formale, îi văd dincolo de note, dincolo de partea de ascultare de la școală.
Unii profesori în mediul rural au anumite prejudecăți față de copiii de acolo, că poate n-ar fi suficient de buni sau «Nu învățați bine pentru că veniți de unde veniți, din mediul vostru». Și atunci din start pornesc cumva cu mai puține șanse decât dacă ne-am fi adresat poate unui liceu sau unei școli din Iași sau alt oraș mai mare.
Și atunci cunoscându-i mai mult prin joacă îmi dau seama care copil poate să extragă mai mult din viața lui și o bicicletă ar putea fi o motivație extraordinară chiar să se țină de școală, nu neapărat să fie ca o recompensă pentru rezultate deosebite. Ne dorim să creăm o comunitate, copiii să se ajute între ei, să înțeleagă că poți să obții niște lucruri în viață întâlnind oamenii potriviți, dar la rândul tău să fii atent să ajuți pe alții mai departe.”
Sunt aleși de regulă copii care merg la aceeași școală sau care fac parte din aceeași comunitate, astfel încât să poată ține legătura cu ei pe termen lung și să-i invite să participe la cât mai multe activități.
În drumul de la Vaslui înapoi spre Iași, Vasile dă un telefon cuiva de pe OLX să ridice o bicicletă pe care o văzuse zilele trecute. „Când am văzut bicicletele alea așa m-am gândit, «Aoleu, ce-o să spună Vasile?»”, spune Ioana, gândindu-se la cele două biciclete fără roți de la centrul de băieți. „Dimpotrivă, înseamnă că bicicletele alea și-au trăit din plin ultimii ani din viață. Și noi când eram mici tot așa mergeam cu ele, le mai loveam. Și oricum nu sunt chestii care să nu poată fi reparate”, îi răspunde Vasile. Între timp, N. probabil deja s-a pus pe reparat.
Bicicletele care străbat Europa să-și trăiască a doua viață în Moldova