Din 18 martie până în noiembrie 2022 ni s-au alăturat în România 85.757 de cetățeni ucraineni care au primit protecție temporară, conform informațiilor de la Inspectoratul General pentru Imigrări. 2.145 dintre aceștia sunt în județul Iași.

Unii dintre ei trăiesc încă în țara pe care au fost nevoiți s-o părăsească fizic, în timp ce alții au lăsat totul în urmă și încearcă să înceapă o nouă viață aici.

Ce înseamnă integrarea și de ce te agăți ca să faci dintr-un oraș un acasă? Ține de cumpăratul biletului de autobuz, accesul la servicii medicale sau traducerea unui contract? Te-ai putea simți integrat pentru că ai un acoperiș deasupra capului și alocație de hrană?

Subscribe now

„Oare ajung banii donați chiar la copiii ăștia?”, mă întreabă șoferul de taxi când îi explic că vreau să ajung la sediul Ukrainians în Iași, asociație care ajută ucrainenii din oraș să se integreze prin a le oferi informații și oportunități de angajare.

Bianca Varvaroi, fondator Ukrainians in Iași, spune că planurile inițiale ale echipei s-au hibridizat în timp și au ajuns să fie mai mult decât niște facilitatori spre locuri de muncă. În timpul liber, Bianca face voluntariat, merge cu ucraineni să-și găsească apartamente, le ține copiii în brațe când au de așteptat cu orele la cozi, îi ajută să își găsească de muncă și să deslușească realitatea înconjurătoare, plină de indicatoare și informații doar în limba română.

„Încă de la început am vrut să fim un ajutor în integrare și am zis că cel mai ușor putem ajuta prin intermediul unui job în Iași care să-i detașeze și de grijile de casă, dar să le ofere și o sumă de bani cu care să se descurce zilnic.”

În primele zile de război, citea cu îngrijorare știrile și canalele de Telegram împreună cu colegii, iar toți aveau sentimentul că trebuie să ajute cumva. Așa a apărut Ukrainians in Iași, la inițiativa firmelor ieșene Namogo și ThinkOut, proiect finanțat de cele două companii, Grupul Iulius și din donațiile societății civile.

Ukrainians in Iași (foto de Dana Coțovanu)

S-au bucurat că la prima strigare s-au înscris 30 de angajatori, dar lucrurile n-au mers chiar de la început cum au sperat. Nu au putut face angajări din primele zile, pentru că legislația încă nu permitea acest lucru, în martie încă nu exista protecția temporară acordată de UE persoanelor strămutate.

„Obiectivul principal este sa ajutăm la integrare - iar aici este vorba și de comunicarea cu instituțiile statului, integrare pe piața muncii, în sistemul de învățământ, lucruri care sunt destul de greu de accesat mai ales pentru persoane care nici nu cunosc limba, nici mecanismele din spate. După cum știi, instituțiile statului sunt foarte complicate”, spune Bianca.

Victoria Macari este din Republica Moldova, stabilită în Iași din timpul studenției. Este consilier juridic, dar a renunțat la corporație pentru că nu se simțea îndeajuns de „importantă și de utilă”. Spune că nu a avut „atâta mulțumire sufletească în zece ani de muncă în companie, cât a avut în două luni de activitate într-un ONG”.

Oferă orice fel de ajutor ucrainenilor, traduce, merge cu ei la medicul de familie, îi însoțește în plimbările de la un ghișeu la altul dacă se simt nesiguri și le facilitează găsirea unui job.

Dacă nouă nu ni se par probleme, deoarece ne-am obișnuit cu ele, pentru ei reprezintă provocări pe care trebuie să le rezolve zi de zi. Oamenii sună la ONG și pentru a afla cum pot cumpăra un bilet de autobuz, spun că au intrat pe pagina CTP Iași și nu înțeleg nimic, pentru că toate informațiile sunt doar în limba română.

„Sunt unele situații când ne simțim neputincioși, în sensul că ne lovim de legislație, birocrație care se bate cap în cap cu realitatea”, subliniază Victoria.

ONG-urile rezolvă și treaba statului

La final de februarie, Guvernul a publicat Ordonanța de Urgență nr. 15/2022 conform căreia cei proveniți din zona de război din Ucraina beneficiază de asigurare și servicii medicale. În ciuda publicării legii, accesul la medicină e în continuare o provocare, mulți refugiați fiind considerați neasigurați.

„Medicii nu sunt foarte bine informați și ne trezim în situația de a-i informa noi, ori mie nu mi se pare corect lucrul ăsta. Asta trebuie să facă instituțiile publice. După ce li se dă permisul de protecție temporară, ucrainenii trebuie să meargă la Casa de Asigurări să se înscrie și apoi să meargă la medicul de familie să-i înregistreze în platformă într-un anumit mod, iar acest mod l-am aflat și comunicat noi medicilor respectivi.

După ce au fost făcuți toți acești pași, refugiații ucraineni, care nu lucrează, apar tot ca neasigurați și nu beneficiază de decontările CAS. Oamenii sunt aici, au nevoie de asistență medicală și nu pot să beneficieze de ea pentru că există aceste lacune ale sistemului”, explică Victoria.

Și-a plănuit, împreună cu mai multe ONG-uri, să meargă în audiență la CAS să ceară o informație oficială care să fie și pusă în aplicare.

„Teoretic există, așa cum prevede și legea, acel fond separat din care se decontează serviciile prestate pentru refugiații ucraineni. Medicii probabil nu știu, ei dacă văd în platformă că apare neasigurat consideră că nu li se decontează serviciile și de aici vine și refuzul, ori legea prevede că ei pot să beneficieze de aceste servicii fără bilet de trimitere”, adaugă Victoria.

Cum oferi explicații la anormalitate?

Povestește că într-o zi a sunat o doamnă care era în tranzit în Iași, urma să ajungă în Constanța și deodată i s-a făcut rău, așa că a mers la urgențe. Ajunsă acolo, după două ore în care a fost ignorată, a apelat la ONG, iar Victoria a sfătuit-o:

„Să aștepte încă o oră, două, trei că nu se știe cât stai la UPU dacă te-ai dus pe picioarele tale. Până la urmă, a venit un medic vorbitor de rusă și-au pus la punct procesul. Ulterior ne-a scris, «Mulțumesc ca m-ai încurajat să rămân să aștept». Refugiații nu înțeleg modul în care funcționează lucrurile aici, iar unele lucruri pe care noi le trăim, nouă ni se par normale și le-am acceptat.”

În toată această muncă, empatia este ingredientul cheie al fiecărei zile, deoarece se întâlnesc cu persoane care trec prin stări de șoc, sunt speriate și atunci inevitabil se transformă în consilieri.

Cea mai mare problemă pe care o au ucrainenii este bariera lingvistică, iar mulți dintre ei nu cunosc engleză, pentru că în școală nu este materie obligatorie. Deseori primesc contractele de închiriere sau de muncă în limba română, le semnează, apoi vin la ONG să le discute și să le traducă.

Unul dintre cei mai mari fani ai României

Olga Pronina este colega lor și lucrează ca traducător, știe ucraineană, rusă, engleză, franceză și greacă. Bianca o numește „unul dintre cei mai mari fani ai României”.

„Prima dată când am cumpărat un bilet de la automat, după prima mea săptămână în România, mi-a fost greu de înțeles ce este zona 1 și ce este este zona 2. Nu puteam întreba pe cineva pentru că nu înțelegeam încă limba română și pentru câteva momente m-am gândit: Doamne, cum supraviețuiesc aici?”, își aduce aminte.

Olga Pronina, „unul dintre cei mai mari fani ai României” (foto de Dana Coțovanu)

În ciuda momentelor de acest gen, Olga are doar cuvinte de laudă și se declară, de nenumărate ori, recunoscătoare pentru ajutorul și căldura primite de la voluntari, prietenii din România și proprietarii apartamentului unde stă. I-am cunoscut familia într-o seară de noiembrie în sufrageria locuinței.

Olga a ajuns în Iași împreună cu mama și cele patru fete ale sale, Sonia, Evanghelia, Katia și Zoia. Pe Evanghelia și Katia a reușit să le înscrie la Facultatea de Informatică și la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, iar cea mică, Zoia, merge la o școală generală în Nicolina.

Zoia a învățat toată vara limba română cu bunica, așa că acum nu mai e un simplu audient, ci participă activ la clasă. Olga îmi arată un desen al fetiței rezemat de un volum de „Istoria românilor” de Neagu Djuvara. Pe masa din sufragerie sunt bomboane ucrainene și patru cărți, printre care și un dicționar român-ucrainean publicat la Editura Universitară, semnat Ludmila Moroșanu Demianova. Ulterior în încăpere intră și autoarea.

,,Aici pentru mine este paradis”

Ludmila, mama Olgăi, este profesoara de limba română a peste 600 de ucraineni la centrul pentru refugiați din Nicolina. A ajuns în martie în Iași și descrie România ca fiind un paradis.

,,Mult timp am studiat, locuit și lucrat în România, aici pentru mine este paradis, am mulți prieteni aici, este o țară de inspirație unde eu vreau să muncesc din dorința de a scrie, de a publica. Aici am început și continui să fac multe proiecte”, îmi spune plină de entuziasm.

Ospitalitatea la români văzută prin ochii Ludmilei Moroșanu (foto de Dana Coțovanu)

Pune această iubire pentru România pe seama amintirilor din copilărie cu rudele din partea tatălui, care erau moldoveni. Studenții ei o știu ca profesoara care locuiește între două țări. Înainte de război, făcea naveta între România și Ucraina constant, lucrând ca voluntar la Uniunea Ucrainenilor din România - Filiala Suceava și participa la activitățile Consulatului General al Ucrainei în România (Suceava).

Vorbește foarte bine limba română, iar pe lângă rusă și ucraineană știe engleză, latină și italiană. Cu toate că a ajuns în România cu o stare grea de sănătate, din prima zi și-a sunat prietenii: ,,Caut loc de muncă, ajutați-mă să-mi găsesc”. Așa a întâlnit-o pe Bianca de la Ukrainian în Iași, care a ajutat-o să-și găsească jobul de a preda limba română ucrainenilor. Ulterior și Olga le-a cunoscut pe Bianca și Victoria, care erau în căutare de un traducător.

Ludmila vrea să muncească, să scrie și să publice în România (foto de Dana Coțovanu)

Ludmila s-a operat la picior înainte de începerea războiului și a plecat cu nepoatele sale în martie spre România. Au mers într-un autobuz de evacuare despre care spune că „era prea plin”.

Acesta putea înainta doar până la frontieră, apoi oamenii au mers zece kilometri pe jos, strada fiind blocată de mașini. Afară bătea vântul, ningea și era frig, iar Ludmila parcurgea acest drum cu două cârje și o cicatrice încă nevindecată, care începea să sângereze.

„Ne opream la fiecare 400 de metri, stăteam un pic îmbrățișați să ne încălzim, respiram și apoi înainte. Am reușit să fac așa trei kilometri și apoi am spus: fetelor, eu sunt sfârșită, sunt terminată, nu mai pot.”

De aici a reușit să găsească o ocazie făcând semn unei mașini din rând care mai avea un loc, iar fetele au mers pe jos încă șapte kilometri, urmând a se întâlni la vamă.

Înainte de plecare au dormit patru săptămâni în holul casei, pentru că știau că pe timp de război trebuie să stai într-un loc înconjurat de pereți dubli, iar cel mai sigur loc din casă era holul. Au scos saltelele din camere și pe ferestre au lipit scoci în X, iar în mijloc au pus o icoană pentru a le proteja căminul.

Mai multe locuințe arătau în felul acesta. În primele zile după război, în farmacii, iodul, pansamentele și spirtul erau de negăsit, lucruri esențiale pentru Ludmila în perioada aceea. A apelat la ajutorul unui prieten chirurg, care i-a dat o singură rolă de pansament spunându-i: „Ăsta este pansamentul pe care-l am; îl speli cu apă fierbinte, îl calci apoi îl folosești.”

Din celălalt colț al camerei, Olga, fiica sa, lăcrimează în timp ce mama sa îmi povestește plecarea din Odesa.

„Sunt bine, plâng acum, pentru că nu am plâns deloc toată această perioadă”.

„Dacă iubești pe cineva, plecarea este mai mult de atât”

Olga locuiește între două limbi, pentru ucrainenii din Iași este traducător, iar pentru cei din Odesa găsește ajutoare umanitare. Când a început războiul, a mai rămas o vreme acolo, acceptând cu greu că trebuie să plece. Mama sa a sfătuit-o să ia în rucsac doar esențialul: documente, medicamente și laptopul pe care lucra.

„Pentru mine era o catastrofă să mă separ de familie, sunt împreună cu soțul meu de mai bine de 20 de ani, am încercat întotdeauna să nu ne lăsăm unul pe celălalt. Dacă iubești pe cineva, plecarea este mai mult de atât. Decizia a fost imposibilă, nu-mi puteam imagina să-l las pe el în Ucraina și să plec. Îmi imaginam deja cum ajungeam, mă las la pământ și plâng 24 de ore. De asta mi-am trimis mai întâi copiii”, povestește Olga.

Din februarie merge regulat în Odesa să-și vadă soțul, care a rămas pentru enoriașii din parohia la care slujește. Preoților le este interzis să meargă în război; pot sluji în capela militară, nu au voie să ucidă.

„El organizează cursuri online de teologie și ajutoare umanitare. Ultima dată când m-am dus în Odesa, am distribuit mâncare pentru refugiați în stațiile de tren”, spune Olga.

Maturitatea vine uneori înainte de vreme

Sonia, fiica sa, zâmbește cu ochii umezi când o aude pe Olga cum povestește despre tatăl ei. S-a întors de curând de la job, lucrează la Școala Montessori din Iași în calitate de asistent de profesor și în paralel urmează un master de terapie logopedică în Ucraina. Fiecare plecare a mamei o face să se simtă plină de frică, știind că ambii ei părinți sunt în același loc periculos.

La 23 de ani, Sonia o suplinește pe mama pentru sora sa mai mică, Zoia, pentru care „poate semna ca o mamă” din punct de vedere legal.

„Trebuie să am grijă de surorile mele și de bunica” (foto de Dana Coțovanu)

„Înțeleg și responsabilitatea pe care o lasă pe umerii mei, deoarece trebuie să am grijă de surorile mele și de bunica. Bunica este extraordinară, este independentă, dar uneori are nevoie de ajutor, lucru care mă face responsabilă pentru toată lumea”, spune Sonia.

Cu toate că s-au acomodat, Iașul nu le mai este atât de străin, cea mai grea întrebare pentru ele este „Aveți planuri pentru viitor?”.

„Nu mă plang, dacă voia lui Dumnezeu m-a pus în România, înseamnă că El are niște planuri pentru mine, poate planuri diferite față de ceea ce mi-aș fi putut imagina înainte”, spune Ludmila.

Olga și Natalia, mama și fiica care se au una pe cealaltă

Victoria Macari mă ajută să vorbesc cu Olga și Natalia din Nikolaev, care vorbesc ucraineană și rusă. Natalia are un glas liniștitor și o prezență plăcută, dar are mari emoții înainte să vorbim. O rog să-mi spună ce simte.

Are 37 de ani, este artist plastic specializat în arta monumentalistă, are un doctorat în filosofie și își caută, deznădăjduită, un job. Nu vorbește engleza, motiv pentru care nu i se deschid prea multe uși.

În Ucraina lucra în domeniu până să înceapă războiul. A ajuns în Iași după ce a trimis un mesaj Asociației Galeriilor de Artă Contemporană din România. Avea de ales între Iași și Timișoara, a ales Iașul pentru că era mai aproape și aici putea beneficia de traducere în limba rusă.

Arta sinceră rupe barierele sociale

Toată vara Natalia s-a implicat în cât de multe evenimente a putut pentru a interacționa cu oamenii, a fost voluntară la FILIT și la Șotron. Își amintește de o zi când partenerul ei de atelier era absent, iar ea trebuia să susțină programul singură.

Nu știa limba, nu cunoștea pe nimeni. S-a așezat la masa de lucru și a început să modeleze, iar copiii au început să vină singuri fără a fi aduși de părinți. Le-a spus că nu știe limba, iar copiii au ridicat din umeri și au luat plastilina-n mâini, întorcând-o pe toate părțile.

„Am rămas surprinsă, am simțit că bariera lingvistică a fost depășită, pentru că pe mulți dintre copii îi aduc părinții, dar aceștia au venit singuri”, povestește Natalia râzând.

*„Nu am lăsat pe nimeni în Ucraina pentru care să suferim și la care să ne gândim permanent.”* (foto de Dana Coțovanu)

Olga, mama sa, spune că înclinația artistică vine pe cale genetică, ea dorindu-și toată viața să fie florar. Pentru a-și câștiga existența în Iași, Olga s-a implicat într-un proiect derulat de Asociația Mai Bine pentru trei luni, în care a gătit mâncare pentru ucraineni. Acum, pentru că programul s-a terminat, își caută iar de lucru.

Bucătăria nu este pasiunea ei, dar a ales meseria ca să supraviețuiască. A văzut anunțul postat de asociație pe Telegram și a spus că trebuie să facă ceva. În timpul acesta, fiica ei începea să se izoleze și nu voia să comunice cu nimeni, dar mama a insistat: „Trebuie să ieșim, trebuie să lucrăm”.

În ciuda atitudinii bătăioase, Olga nu voia să plece din Ucraina, povestește Natalia. „Am dat atâta energie să o conving pe mama să plece, că țin minte și în ziua de azi. Ea voia să rămână acolo, era legată de casă”.

Au trăit trei săptămâni într-un beci

Înainte de a ajunge aici, au locuit trei săptămâni în beciul construit de bunicul Nataliei, pe care nu-l mai deschiseseră din 1996, când a murit bătrânul. S-au mutat acolo după ce au auzit bombardamentele de la aeroport și nu au putut pleca din cauza atacurilor care au înconjurat orașul.

Au făcut curățenie, au conectat un prelungitor de 20 de metri la curentul din casă și au stat cu o aerotermă și un bec care funcționa din când în când. Natalia și Olga se au una pe cealaltă, nu au lăsat pe nimeni în urmă, iar pentru ele asta reprezintă un avantaj.

„Nu am lăsat pe nimeni în Ucraina pentru care să suferim și la care să ne gândim permanent. Una dintre greutățile morale pentru ucrainenii care au reușit să plece este faptul că au rude acasă, prieteni care nu au putut pleca. Simplul fapt că pe ei nu îi pot aduce aici este foarte greu”, spune Natalia.

În ciuda celor trăite, spun că au acceptat mai ușor ce se petrece, cel mai mare șoc trăindu-l în 2014, la protestele de pe Maidan. Atunci Natalia se pregătea să-și susțină doctoratul, iar în afara universității oamenii se împușcau pe străzi.

„Probabil foarte mulți ucraineni s-au pregatit moral în 2014, iar în 2022, când a început războiul, ucrainenii nu mai erau șocați, iar rușii nu au putut înțelege de ce. Ei consideră că mentalitatea Uniunii Sovietice încă există și «cerul este Moscova» iar toata toate țările foste comuniste sunt la fel și trebuie sa se supună. Dar după 30 de ani de independență nimic nu mai este la fel, în ciuda credințelor rusești.”

Dincolo de război, frica lor cea mai mare, ca a multor ucraineni din România, este întrebarea ,,până când durează programul 50/20?”, prin care persoanele fizice care găzduiesc refugiați beneficiază de decontarea cheltuielilor pentru hrană și cazare.

Natalia și Olga urmează să se înscrie la cursuri de limba română în speranța că se pot angaja undeva. Acum se întrețin cu banii pe care i-au câștigat amândouă în vară.

Subscribe now

Copiii ucraineni au nevoie de educație în limba ucraineană

Cu toate că Guvernul României permite accesul la educație copiilor ucraineni în aceleași condiții în care merg și copiii români, mulți copii nu merg pentru că nu înțeleg ce le este predat.

Ludmila M. are 27 de ani și două fetițe, Sofia, 5 ani, și Tsvetana, 2 ani, blonde, bucălate și pline de energie. În timp ce începem să vorbim, Sofia se leagănă de gâtul mamei cu două brațe și se scurge spre podea.

Cele trei sunt din Odesa și locuiesc în Iași din martie. Ludmila este de meserie croitor de costume de gimnastică ritmică și designer UX pentru o companie din Ucraina. Își dorește să muncească mai mult, dar nu are cu cine să lase fetele. Pe Sofia a dus-o la cursurile de pictură la Un Atelier de Artă, unde grupa este formată din copii români. Merge din martie deja, urmând indicațiile profesoarei prin gesturi și câteva cuvinte în engleză.

Viața lor a devenit ireală în primele săptămâni după atacul Rusiei. Au dormit în beciul casei, ușile se zgâlțâiau și afară se auzeau zgomote puternice. Și-a dat seama că trebuie să facă orice să plece când Sofia a întrebat-o: „Mama, vom muri aici?”. Apoi a sunat-o fostul ei soț, care este soldat, și le-a spus să-și facă bagajele să plece, că situația nu se va îmbunătăți.

Ludmila și Tsvetana (foto de Dana Coțovanu)

Apartamentul cu o cameră în care stau acum este plin de veselie, datorită celor două fete care aleargă, sar și se ascund prin cutiile cu care și-au adus viața aici. Ludmila deseori strigă: „Tsvetana, nu fă asta! Tsvetana, nu fă cealaltă! Cred că vecinii au înnebunit deja, mai vin uneori și ne mai întreabă dacă suntem ok.

Dar mă simt bine aici, oamenii sunt amabili. Prefer să comunic cu oameni locali, decât cu refugiații pentru că plâng și spun că viața lor este grea. Da, viața noastră este grea, dar tu trebuie să faci ceva să o faci mai bună, nu aștepta ca cineva o să facă ceva mai bună pentru tine”, susține Ludmila.

Se întreține cu ajutorul pentru mâncare oferit de statul român și cu banii pe care-i câștigă din ceea ce muncește, dar nu le este de ajuns.

,,Este o situație dificilă cu doi copii și mai este mereu nevoie de ceva și ele mereu mai strică ceva. În septembrie mi-au stricat laptopul și eu lucrez cu laptopul, este jobul meu acolo”, povestește ridicând din umeri, moment în care Sofia vine să-și pârască sora mai mică în șoaptă.

Ludmila și Sofia (foto de Dana Coțovanu)

Cea mai mare nevoie a ei este crearea unor grupuri pentru copiii ucraineni. Sofia merge la o grădiniță cu un program făcut de voluntari, a făcut un contract cu ei pentru un an, dar se întreabă constant ce va face de la anul, unde își va trimite copiii să învețe.

„Grădinițele pentru copii sunt foarte scumpe, începând cu 200 euro pe lună doar pentru program de jumătate de zi, iar dacă copiii vor să stea toată ziua, trebuie să plătești 500 de euro pe lună, iar pentru doi copii este foarte scump. Și-apoi mai pui și chiria vreo 2.000 de euro, pentru că noi nu știm când, cât va mai dura programul 50/20?”

Un fotograf din Ucraina și-a deschis studio după 8 luni în Iași

După ce au trecut granița și au ajuns într-un loc nou, rețelele sociale au facilitat integrarea și conectarea la noul mediu. Anna Balan vine din Odesa. Ne-am întâlnit la sediul celor de la Ukrainians în Iași, iar pentru traducerea interviului din rusă în limba română m-a ajutat Speranța Spac, o bună prietenă a Annei.

Este pasionată de fotografie, începând chiar de la 15 ani să-și câștige primii ei bani din asta. Când a ajuns în Iași, s-a întrebat cât ar trebui să coste serviciile ei aici, care este piața de fotografie în oraș; nu cunoștea pe nimeni și nici un loc unde se țin evenimente.

A dat un search pe Google, căutând care este locul din oraș unde se întâmplă cele mai multe evenimente, și a început să le scrie oamenilor că este fotograf, că este dispusă să lucreze gratuit, să îi scrie înapoi dacă au nevoie de servicii foto.

„Dacă nu erau fotografii din Iași, nu știu cum aș fi început să lucrez aici” (foto de Anna Balan)

Nu răspundea nimeni la mesaje. S-a conectat cu niște fotografi pe social media, iar de acolo oamenii au început să o cunoască. „Dacă nu erau fotografii din Iași, nu știu cum aș fi început să lucrez aici. Un grup de Facebook a găsit-o pe mama mea, ea este videograf, iar mama le-a dat contactul meu.

Apoi m-a găsit Laura Marin, un fotograf din Cluj Napoca, iar de aici primul fotograf căruia i-am făcut fotografii a fost Oana Gociman, ea a început să-mi ofere de lucru chiar. După ce Oana a postat fotografiile, o grămadă de persoane au început să-mi scrie că «Te urmăresc de la Oana Gociman, cum putem să planificăm o sesiune foto?»

În iunie a reușit să organizeze un proiect pe care îl făcea des în Ucraina, a creat o pagină de Instagram numit @instapic.mood pentru un eveniment de networking.

„Vii gata pregătit de fotografii pentru pagina ta de Instagram și reușești să te conectezi cu oamenii și în viața reală. Este un eveniment destinat tuturor care vor să iasă din zona de confort sau să încerce ceva nou”, spune Anna.

Recent și-a deschis și un studio foto care este în proces de legalizare, astfel că agenda sa va mai fi bifată de câteva ori în Iași, deoarece are deja ședințe programate.

Din tot ceea ce realizează, Anna donează 10% din venituri în Ucraina. Spune că nu are nevoie de ceva anume, doar să transmită comunității din Iași „să ajute pe cei cărora le trebuie cu adevărat”.

***

Material realizat cu o bursă din programul „Consolidarea rezilienței democrațiilor vestice ca reacție la războiul din Ucraina și la consecințele acestuia la nivel european și mondial”, derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) și Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate România și Moldova. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a celor două organizații.

Iașul nostru

Ce înseamnă integrarea și de ce te agăți ca…