Climb Again, cățărătorii care oferă terapie și incluziune prin escaladă pentru copiii cu dizabilități
Sute de copii din Iași și mii din toată țara au beneficiat până acum de proiectele de terapie
Mama lui Dragoș îmi arată mândră pe telefon clipuri cu el la înot și la modeling: „Dacă nu știi, nu ți-ai da seama că are autism”. Când l-am văzut prima oară în sala de escaladă, am crezut că e unul dintre instructori. Dragoș vine de cinci luni la Climb Again Iași, în cadrul programului lor de terapie prin escaladă pentru copiii cu nevoi speciale.
În escaladă, una dintre primele lecții e cum să urmărești un traseu, marcat prin prize de aceeași culoare pentru mâini și picioare, dezvoltând astfel coordonarea, orientarea și atenția, aspecte foarte importante mai ales în cazul persoanelor cu autism. Însă activitatea îl ajută să se dezvolte și din alte puncte de vedere.
„La sală se uită la alți oameni și îi imită, îi vede cum se cațără, dar și ce postură au, cum se poartă, cum interacționează între ei”, îmi povestește mama băiatului.
La 16 ani, Dragoș mai face canto și pian și îi place să meargă cu bicicleta. Pentru că a învățat drumul și cum să se orienteze la semafor, de ceva timp mama îl lasă să meargă singur pe două roți la școală, iar ea vine după el cu autobuzul.
„Are energie și îi place să facă mișcare. Am vrut să nu stea într-o cochilie și să ia contact cu cât mai multe sporturi și activități, ca să vadă ce-i place să facă.”
Povestea lui Dragoș este și cea a altor sute de copii și tineri din Iași și mii din toată țara care s-au apucat de cățărat pentru a-și învinge fricile și a-și face prieteni.
„Două extensii sus, două extensii jos. Vă duceți cât de jos puteți.” Vineri, la 10 dimineața, Andrei face încălzirea cu grupa de la Colegiul Tehnic „Ion Holban” din Iași (liceu pentru copii cu dizabilități). E atent la fiecare în parte, le explică postura corectă și îi ajută pe cei mici să facă exercițiile.
Urmează o serie de jocuri și probe cu obstacole pe salteaua din zona de bouldering a sălii. Copiii aleargă până în capăt, sărind sau mergând târâș pe sub obstacole, apoi se întorc la grup pentru a preda ștafeta. „Sus piciorul!”, îi îndeamnă instructorul când ajung la câte o saltea care le stă în cale.
„La copiii cu dizabilități, cel mai greu la început e să depășești bariera de încredere. Nu au încredere în ei și în forțele lor, unii nu vor să accepte echipamentul”, îmi povestește Andrei Băț, coordonator Climb Again Iași.
Marina, 12 ani, a plâns prima oară când a purtat hamul, echipament de protecție în escaladă, iar acum e unul dintre cei mai energici copii din sală. A doua oară ea a insistat să vină, „Vreau să mă echipez, vreau să mă cațăr!”.
Dacă la început stătea în scaunul cu rotile, timidă și reticentă la activități, acum lasă scaunul într-un colț și aleargă prin toată sala folosindu-se de mâini, abia așteaptă să se cațere, face traseu după traseu și îi impulsionează și pe ceilalți copii care încă se tem de panoul de escaladă.
Cristina, unul dintre voluntarii care vin să lucreze cu copiii, vrea să o ajute să urce pe platforma pentru tiroliană, dar Marina o refuză: „Nu, eu!”. Îi dă o încredere uriașă când vede că se descurcă singură.
„Deja ea e un fel de lider în sală. Ștefan, alt copil, nu voia să se cațere deloc, și ea trăgea de piciorul lui, «Hai și cațără!», venea la mine, «Andrei, hai să-l convingem să se cațere.» Dacă chestia asta vine din partea unui coleg, să se încurajeze unul pe altul, ei altfel văd lucrurile.
Că dacă mă văd pe mine, ei pot considera că eu nu știu exact problema lor, că nu-i înțeleg, dar între ei se cunosc, sunt prieteni și se pot convinge mult mai ușor și treaba asta ajută foarte mult”.
Când vin prima oară aici, copiii aleargă, se joacă, se acomodează cu sala, dar nu le vine să creadă că se vor și cățăra și cu greu sunt convinși să se apropie de panou.
„La început, de exemplu, nu pot să facă un traseu, dar prin muncă și prin încredere, prin exercițiu, reușesc să ajungă sus și să vadă că «Uite, pot și eu să fac, chiar dacă am un unele probleme; pot mai greu, trebuie să muncesc mai mult, dar pot să fac».”
Copiii cu dizabilități care nu sunt implicați în activități sportive de multe ori își împart timpul între casă și școală și au un stil de viață sedentar, riscând astfel să li se atrofieze musculatura.
„Cu unii dintre ei pornim de la zero, adică nu pot face genoflexiunile deloc și trebuie să facem cumva să reușească să facă genoflexiunea aia”, explică Andrei.
După exerciții urmează cățăratul, prima oară la panoul mic, de încălzire, apoi la cel de escaladă. Copiii sunt echipați cu hamuri, sunt legați în coardă și fac trasee în funcție de nivelul fiecăruia. „Cum îți sunt mâinile?”, sunt întrebați la coborâre, să vadă dacă mai pot face unul sau trebuie să ia o pauză.
„Escalada îți pune probleme mental. Cum să fac ca să ajung mai departe? Trebuie să ridic stângul sau dreptul? Cum e mai bine? Dacă ridic piciorul drept și mă ridic oare cad sau nu cad? Genul ăsta de probleme care-i fac să iasă din zona lor de confort”, spune instructorul.
Sportul îi pune și în fața unor situații cu diverse probleme și, ghidați de cineva din spate, copiii descoperă că le pot rezolva. Pe lângă încredere, deprind noțiuni de dinamică a corpului și importanța posturii.
„La început intră așa un pic mai cocoșați în sală, timizi, și după câteva ședințe vin drepți, cu capul sus, caută deja instructorul ca să dea drumul la treabă.”
La final e partea lor preferată, tiroliana montată de-a lungul sălii. Cristina îi echipează și îi lansează, iar Andrei îi prinde în capătul celălalt, unde sunt și câteva saltele în plus, pentru siguranță.
Dacă unii dintre ei încă sunt reticenți față de panoul de escaladă, la tiroliană vin imediat la coadă cum au coborât de pe cablu, să se mai dea o dată și încă o dată.
Pe lângă instructorii Climb Again Iași, mai sunt cinci voluntari care lucrează cu cei mici, dintre care doi au peste 30 de ani și mai multă experiență cu copiii. „Voluntarii vin chiar de drag și copilul beneficiază de toată atenția și de toată dragostea lor”, îmi spune Andrei.
Experiența de învățare funcționează în sens dublu, pentru că și instructorii și voluntarii învață de la copii. Învață cum să se comporte cu fiecare, cum să se raporteze la propriile greutăți pe care le întâmpină și prind curaj văzându-le determinarea celor mici.
„Am învățat că nu trebuie să ignori problema pe care o au, unii ignoră ca să nu se simtă prost. E evident pentru toată lumea, și pentru el, și pentru tine. Treci mai departe și vezi ce poți să lucrezi cu el.
Ai problema asta, hai să vedem ce putem face cu ea, să vedem cum poți să te miști, cum poți să te cațeri, cum putem colabora, cum putem să ne împrietenim și m-a învățat și pe mine că limitele noastre oricum sunt impuse doar de creierul nostru. Că sunt unii dintre ei care au făcut niște lucruri extraordinare.”
Interacționând cu persoanele surdo-mute, instructorii au început să învețe și limbajul semnelor. Și-au dat seama că sunt atenți când vorbesc și citesc foarte bine pe buze, așa că le-a fost ușor să se înțeleagă.
„Sunt super energici, vor să facă o grămadă de chestii. Faptul că ei nu pot comunica, nu pot vorbi, să se exteriorizeze, toată energia aia se cumulează și sunt cu mâinile și cu picioarele peste tot. Și când îi punem la treabă, apăi se pun la treabă. Dacă îi punem la alergat, aleargă, dacă îi punem la flotări, fac flotări, dacă îi punem la cățărat, fac.
Au o grămadă de energie care trebuie stoarsă. Pentru că ei la școală stau în băncuță șase ore pe zi, nu trebuie să alerge, să facă prea multe chestii. La noi în sală au 400 de metri pătrați, alergați, faceți ce vreți, jucați-vă. Nu prea avem restricții, doar să nu se cațere neasigurați undeva. În rest se pot bucura de toată sala.”
„Se cațără bine Denisa”, spune o voluntară. Denisa, 14 ani, vine de jumătate de an la sală. Prima oară a venit cu grupa de la Colegiul „Ion Holban”, apoi a început să vină singură în serile de miercuri. Deja face trasee marcate cu roșu, dificile, și îi ajută și pe alți copii să se cațere.
Prima oară când a venit i-a fost frică, spune că tremura totul pe ea, dar au ajutat-o cei de la sală și între timp s-a schimbat mult. Acum trei luni a făcut un traseu dificil împotmolindu-se de două ori pe parcurs, iar acum îl face perfect, „Sunt chiar mândră de mine”.
„Te ajută psihic, te ajută și la școală. Le povestesc colegilor care vin vineri, «Vezi că acolo vine așa, acolo vine așa». Mă ascultă și zic «M-a ajutat foarte mult sfatul». «Dar normal că vă ajut», că și ei mă ajută pe mine.”
Și-a făcut prieteni noi la sală printre instructori și ceilalți copii care vin la antrenamente și simte că vine ca într-o a doua familie.
Transformarea din Zero Gravity în Climb Again Iași
Inițial prin forțe proprii, apoi în colaborare cu instituții locale și sponsori, cei de la Climb Again Iași fac din 2016 proiecte sociale pentru copii cu dizabilități, de pe vremea când sala se numea Zero Gravity și era deținută de trei asociați, Edi, Monica și Ovidiu, zis „Forest”. În 2017, cu ajutorul Consiliului Județean și al Primăriei, au amenajat în fața sălii parcul de aventură Grădina de corzi și, când vremea le permite, îi scot pe copii și acolo.
Veneau atunci copii de la Liceul Tehnologic Special „Vasile Pavelcu” din Iași (școală de surdo-muți) și de la Liceul Special „Moldova” din Târgu Frumos (singura școală pentru elevi cu deficiențe senzoriale de vedere din zona Moldovei, cu profil uman). Alte proiecte, precum „NU RENUNȚA! GO UP!”, vizau copiii cu risc de abandon școlar și propuneau sportul ca mod de dezvoltare a abilităților sociale.
„Prin acele proiecte noi am prins experiență să lucrăm cu copiii. Forest și Edi, foștii fondatori, ne-au învățat cum să ne comportăm cu ei și aducându-i aici o dată pe săptămână am învățat odată cu ei, ne-am învățat unii pe alții”, povestește Andrei. De la cei doi a învățat meserie, inclusiv ca instructor cu clienții tipici ai sălii.
În timp, a început colaborarea cu Asociația Climb Again, care organiza din 2014 sesiuni gratuite de terapie prin escaladă, kinetoterapie și consiliere psihologică pentru copii și tineri cu dizabilități.
În vara anului trecut, Climb Again a preluat Zero Gravity, iar aceste proiecte care înainte erau derulate la Iași doar primăvara și toamna acum se desfășoară pe întreg parcursul anului.
„Acum șase ani s-a pus baza unei echipe, am început să acumulăm experiență, în timp am făcut logistica, și când ne-a preluat Climb Again am trecut la alt nivel, acum putem să facem asta constant, e deschis în orice zi pentru ei și orice părinte de copil cu dizabilități ne poate suna și noi îi spunem când pot veni, gratuit”, spune Andrei.
Luni, miercuri și vineri seara, instructorii și voluntarii lucrează cu copiii aduși de părinți. Aceste sesiuni se suprapun cu programul comercial al sălii și în felul acesta cei mici au ocazia să interacționeze cu alți oameni, să iasă din bula lor și să lege prietenii pe care nu le-ar descoperi dacă ar merge doar la școală și înapoi acasă.
„Încercăm să-i includem în lumea astalaltă și să vadă că ce fac ei fac și ceilalți mai mari, adulți de 30 – 40 – 50 de ani și să vadă că «S-ar putea să mă cațăr mai bine ca ăla», iar asta le dă încredere”, explică Andrei. Câțiva dintre copiii mai mari au legat prietenii cu tinerii dintre clienții tipici și acum nu mai vin cu părinții, vin cu noii lor amici la sală, se cațără împreună, se întrec și se motivează unul pe altul.
În fiecare vineri dimineață vin grupe de copii de la Colegiul „Ion Holban”, iar marți și joi seara, Andrei sau Silviu, instructor Climb Again Iași, merg la Târgu Frumos și fac antrenamente cu copiii de la Liceul Special „Moldova”.
Scade rata abandonului școlar și cultivă armonia în familie
„Elevii cu dizabilități vizuale, participând la activitățile de escaladă, au ocazia să își dezvolte un corp sănătos, poziția corporală este corectată, își tonifică musculatura. Își depășesc limitele, le crește încrederea în ei, dar şi în ceilalţi.
Elevii nevăzători își fac un obiectiv în depășirea obstacolelor și atunci când acest lucru este exersat prin muncă și persevență toate acestea construiesc sentimentul de împlinire al celui care reuşeşte să se cațere până sus pe panou, transformându-se într-o poveste de succes pentru un tânăr cu nevoi speciale”, explică Liliana Iftode, profesor preparator de peste zece ani în cadrul Liceului Special „Moldova” din Târgu Frumos.
Profesoara mai spune că elevii au astfel ocazia să-şi exerseze abilităţile tactile şi capacităţile de învăţare, memorie, orientare, descoperire şi motricitate, să ofere încredere instructorului sau voluntarului care-i îndrumă, dar şi în propria persoană.
„Cu ajutorul antrenorilor, acest sport a devenit mai mult decât o activitate de escaladă. Relațiile sociale sunt îmbunătățite prin implicarea în diverse activități, precum cele din cadrul festivalurilor, panoul de cățărat mobil, comunicarea cu voluntarii, relaționarea cu diverse persoane care au aceleași pasiuni, ocazia de a ieși din mediul școlar.” - Liliana Iftode
A observat că după aceste activități, elevii își îmbunătățesc modul de a relaționa cu ceilalți și comportamentul, arată mai mult interes față de activitățile extrașcolare, sunt mai atenți și mai concentrați pe sarcinile de lucru și scad riscul de abandon școlar și agresivitatea fizică sau verbală.
Pentru că au posibilitatea să-și pună în valoare calitățile și să-și descopere abilitățile într-un mediu sigur, efectele se transmit și acasă, în familie. Este și o ocazie să petreacă timp într-un mod diferit cu părinții sau frații și surorile mai mari, cu care vin seara la antrenament.
„Ei sunt ajutați, dar și învățați să ajute la rândul lor, în așa fel încât să devină adulți puternici, capabili să aibă grijă atât de ei, cât și de cei din jur care au nevoie de sprijinul lor”, spune profesoara Liliana Iftode.
Până acum, sute de copii au beneficiat de proiectele sălii de escaladă din Iași și, la nivel național, mii de copii, prin intermediul Asociației Climb Again și al partenerilor săi din alte orașe. Antrenamente ca cele pe care le țin Andrei și Silviu la Târgu Frumos se desfășoară la toate cele șapte școli speciale din țară, unde asociația a instalat panouri de escaladă.
Beneficiarii sunt copii cu deficiențe senzoriale (vizuale și auditive), dizabilități fizice și/sau neuromotorii, deficiențe neurocognitive, tulburări din spectrul autist, tulburări post-traumatice sau probleme de apartenență în cazul celor din instituțiile de plasament.
Instructorii de mâine
Dintre copiii care vin la sala din Iași sunt câțiva luați în vizor să devină instructori de escaladă sau să meargă mai departe către lotul de paraclimbing. La fel, mulți dintre cei care acum lucrează la sala din București sunt persoane cu deficiențe care au venit să practice sportul inițial ca terapie și apoi au devenit instructori.
„În felul ăsta, ei reușesc să devină independenți, și e un lucru greu, că sunt puține locuri după ce termină liceul și încep facultatea unde să se poată angaja și să-și facă viața”, explică Andrei.
Pentru a se cățăra, o persoană cu deficiențe de vedere are nevoie de un navigator, care îi transmite indicații prin cască folosind metoda ceasului. „Mâna dreaptă la ora două, mâna stângă la ora 10.”
Dar ca să te fileze (n.r.: să te asigure) când te cațeri, nu trebuie să te vadă, te simte din coardă, verifică de două – trei ori să vadă că hamul stă bine, că carabiniera e închisă, apoi, folosind GRIGRI-ul (n.r.: dispozitiv autoblocant de asigurare), te filează.
Știe și traseele, pentru că le-a făcut de mai multe ori și le-a memorat, deci știe dinainte momentele când vei avea nevoie de mai multă sau mai puțină coardă.
„Puternici împreună”
Sâmbătă, 26 martie, cei de la Climb Again Iași, împreună cu colegii din București, au venit cu panoul mobil de cățărat în grădina Palas, în cadrul proiectului Puternici împreună - incluziune și educație prin escaladă, finanțat prin programul În stare de bine, susţinut de Kaufland România şi implementat de Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile.
La eveniment au fost prezenți câțiva dintre copiii care vin la sala din Iași, dar și copii și tineri din Lotul Național de Paraclimbing, coordonați de Asociația Climb Again.
„În cadrul acestui eveniment de incluziune am invitat acești copii speciali, să vedeți cum se cațără alături de noi și în același timp puteți și voi să încercați să vă cățărați, să vedeți cum e”, spune Iustin, instructor Climb Again Iași, panoul fiind deschis trecătorilor.
Claudiu Miu, președintele Climb Again, vorbește despre beneficiile sportului în cazul persoanelor cu dizabilități. „Ei descoperă o nouă lume și partea asta de aventură, de joacă, pe care o experimentează cățărându-se, îi aduce într-o stare extraordinară.
Printre noi sunt copii care au început acum câțiva ani să se cațere, cu o abordare terapeutică, au ajuns să fie pasionați de sport și au vrut să experimenteze mai mult, au ajuns sportivi cu acte în regulă. Acum merg la competiții internaționale și au ajuns chiar să fie campioni mondiali și au urcat pe vârfuri înalte și țintesc și mai sus”, spune Claudiu.
Este cazul lui Alex Benchea, de 23 de ani, zis și „Alpinistul cu ochi albi”, primul român nevăzător care a escaladat Kilimanjaro (5.895 m) în 2019, apoi Mont Blanc (4.809 m) și Elbrus (6.642 m), împreună cu Răzvan Nedu, 25 de ani, vicecampion mondial la escaladă și căpitanul Lotului României de Paraclimbing.
Deși vede aproximativ 1%, Răzvan e sportiv de performanță și instructor la sala Climb Again din București. Anul acesta, cei doi se pregătesc pentru Aconcagua (6.961 m) și Cupele Mondiale de Paraclimbing.
„Ei sunt un model de reușită pentru ceilalți cu dizabilități, dar și pentru noi toți în general, ne dau tuturor curaj.” - Claudiu Miu.
La 17 ani, Ariana Pero e deja parte din Lotul Național de Paraclimbing de un an jumate. A descoperit escalada acum patru ani din dorința de a ieși afară și de a mai comunica cu oamenii.
„A început ca o terapie, iar apoi a devenit performanță. Cățăratul m-a ajutat să mă descopăr pe mine în primul rând și să am mai multă încredere în mine. Orice traseu pe care îl făceam, îl asemănam foarte mult cu viața.
Dacă de exemplu cădeam de la un traseu, pentru că nu puteam să-l fac, pentru că era mai greu, nu renunțam, continuam să mă cațăr pe el până reușeam să-l fac până sus. Și am văzut că exact așa e și-n viață, dacă într-o zi nu pot să fac un lucru, a doua zi, după muncă și perseverență, pot să-l fac”, îmi povestește Ariana.
Angelo Simionescu îi filează pe copiii care se plimbă cu părinții în grădina Palas și se opresc să încerce pentru prima dată escalada. Le dă coardă pe măsură ce avansează și îi coboară după ce termină traseul sau dacă se împotmolesc și renunță.
Are tot 17 ani și, deși nu a văzut niciodată, escalada i-a adus, în doi ani, de când e în Lotul Național, o medalie de bronz la o Cupă Mondială în Austria. „Îmi place foarte mult să mă cațăr, pentru că îmi dezvoltă încrederea. Este un sport pe care dacă începi să îl practici, prinzi o dependență”, spune Angelo.
În Lotul Național sunt și Vasile Coliban, 31 de ani, și Ionela Grecu, 32. Vasile, medic stomatolog, face escaladă de doi ani, după accidentul care l-a lăsat fără picioare. Ionela, sportivă cu deficiențe de vedere, s-a apucat de escaladă acum un an și e deja campioană europeană.
„Acum un an am avut o perioadă mai grea a vieții și am rămas cu mult timp liber pe care voiam să-l ocup cu ceva. Nu mă gândeam că o să fac un sport de performanță, dar cei de la sală mă încurajau, m-a încurajat foarte mult și Răzvan Nedu, care este vice-campion, a văzut că sunt constantă și foarte serioasă și m-a întrebat dacă nu vreau să vin în Lotul Național.
Eu în februarie am început și în iunie aveam competiție. Eram așa emoționată, ca și acum, am mers, am gustat competiția, mi-a plăcut ce-am simțit, mi-a plăcut că am văzut acolo și alte persoane cu dizabilități. M-a ambiționat foarte mult treaba asta, că de fapt se poate și trebuie să am încredere că chiar pot să fac asta, nu e doar așa, nu-mi spun oamenii că sunt bună doar așa ca să știu eu că sunt bună, chiar sunt.”
Ionela a luat anul trecut locul 1 la Campionatul European de la Moscova și locul 3 la Cupa Mondială de la Los Angeles.
Constantin Voicescu, instructor de escaladă și kinetoterapeut la sala din București, subliniază și el beneficiile sportului.
„Escalada este mai mult decât un sport fizic, este și psihic. În momentul în care te cațeri, ajungi într-un punct în care corpul tău poate, dar mintea ți se blochează, îți zice «Sunt prea sus, nu mai pot». Pentru noi, tipicii, acolo începe lupta, iar pentru cei cu dizabilități, de la o dizabilitate la alta, găsim beneficii și acolo.”
De exemplu, persoanele cu deficiențe de vedere au de multe ori probleme cu echilibrul, iar escalada e și un sport de echilibru, și le ajută astfel să-și dezvolte această abilitate.
Tot în cazul nevăzătorilor, făcând de mai multe ori traseele, le memorează, rețin pozițiile prizelor, abilitate care îi ajută apoi și în viața de zi cu zi să învețe mai ușor „harta” locurilor pe unde au fost.
Fiind și un sport care necesită forță în brațe, îi ajută pe cei care sunt în scaun rulant să-și dezvolte acești mușchi și astfel să devină mai independenți
„Pentru o persoană care are probleme de mobilitate, în fiecare traseu vom găsi momente în care va trebui să facem un pas mai departe, să ridicăm piciorul mai sus ca să putem să ne ridicăm pe el, să ajungem la priza următoare. Aici vom găsi beneficiul escaladei pentru aceste persoane.”
În timp, și cei de la Climb Again Iași vor să aducă un kinetoterapeut în sală, care să facă cu copiii terapie mai avansată prin escaladă și alte exerciții la sol. Unii dintre ei deja fac kinetoterapie în particular, iar câtorva le-au și recomandat specialiștii să meargă la escaladă, pentru că aici pot pune în practică ce au lucrat acolo.
Însă nu toți au acces la servicii de kinetoterapie, deci prezența unui specialist în sală cu care pot lucra gratuit va fi un avantaj mai ales pentru copiii care momentan nu beneficiază de astfel de tratament.
Încă multe bariere de cățărat
Pe lângă infrastructura deficitară de la noi, care nu este la standarde europene în ce privește accesibilizarea pentru persoanele cu dizabilități, acești copii și tineri se luptă și cu prejudecățile oamenilor, cu etichetele și cu discriminarea.
Chiar zilele trecute, Alex Benchea, tânăr care a urcat pe câteva dintre cele mai înalte vârfuri din lume, posta pe Facebook că, deși e major și în deplinătatea facultăților mintale, a fost refuzat când a vrut să-și deschidă un cont la Banca Transilvania, chiar dacă cu patru ani în urmă și-a mai făcut unul la aceeași instituție.
„Dacă nu aș fi fost capabil, m-aș fi prezentat la ghișeu cu un însoțitor. Este stresant pentru mine să deranjez oamenii, să îmi caut însoțitor”, scrie băiatul.
Un studiu realizat de Reveal Marketing Research arată că 9 din 10 nevăzători nu ies singuri din casă și că doar 2,63% au locuri de muncă.
Proiectele de terapie și incluziune prin escaladă îi ajută pe ei și pe cei cu alte deficiențe să depășească bariere fizice, mentale și sociale, oferind și persoanelor tipice ocazia să descopere că nu suntem atât de diferiți și că de multe ori copiii și tinerii speciali au mai multă putere și determinare decât mulți dintre noi, ajungând în locuri în care noi ne temem sau nici n-am visa, fie că e un panou de escaladă de 10 – 15 metri sau un vârf de 7.000.