Dacă un copil rămâne fără părinți, ajunge în grija statului. Dar când statul, acest „părinte instituțional”, e în pericol, ce se întâmplă cu viața copilului și cu încrederea lui în lume?

Până în prezent, în România au fost primiți în sistemul de servicii sociale 199 de minori ucraineni, dintre care 176 provin din sistemul instituționalizat de protecție din Ucraina, iar 47 de copii sunt repartizați la Iași, conform datelor oferite de Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse (deși DGASPC spune că în Iași sunt 44 de copii ucraineni în protecție).

Pe hârtie, 38 de copii merg la Școala Gimnazială „Veronica Micle”, unul la Liceul Tehnologic „Petru Poni” și unul la Școala Gimnazială Specială „Constantin Păunescu”.

În realitate, însă, mulți dintre ei au renunțat la orele la care erau doar audienți: prezenți în sala de clasă, dar neînțelegând mare lucru, pentru că materia e în limba română. Dintre copiii ucraineni ocrotiți la Centrul Social Bucium la Vila Sonet fac școală online 14 copii.

Subscribe now

„Eu sunt una pentru toți”

Pe masa dreptunghiulară din Centrul Social Bucium sunt împrăștiate creioane, foi și câteva tablete deschise, la care copiii între 12 și 16 ani asistă la orele online din Ucraina.

Printre ei se plimbă Iulia, unul dintre cei 11 adulți care i-au însoțit pe cei mici din Dnipro până în Iași. Trece pe lângă ei, se apleacă asupra caietului de notițe cu grijă, face glume și îi ajută la teme.

Iulia, unul dintre însoțitorii copiilor din Ucraina (foto: Dana Coțovanu)

De partea cealaltă a încăperii este Irina Ivanes, traducătoarea copiilor. E studentă la master la Relații Internaționale la Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iași și lucrează la centru de o lună.

Când nu înțeleg ceva sau au nevoie de mai multe explicații, copiii vin la ea și o întreabă. Fiind din Dnipro, zonă în care în multe familii rusa este prima limbă, așa vorbesc cu Irina, care cunoaște limba pentru că a crescut în Republica Moldova.

„Am parte de niște colegi care m-au primit cu foarte multă căldură, chiar din prima zi nu m-am simțit străină, de parcă am fost așteptată. Inclusiv copiii sunt foarte educați, am reușit sa mă apropii de fetele mai mari, să ne împrietenim și am ieșit la o plimbare. Eu sunt una pentru toți, ei când nu înțeleg ceva, vin la mine, se apropie și întreabă”, povestește Irina zâmbind.

Mă învață și pe mine cum să le spun la revedere copiilor înainte de a ieși de la clasă: „poka – poka!”

Irina, studentă la master, îi ajută pe copii cu traducerea (foto: Dana Coțovanu)

Fiecare își construiește casa

Atelierul de ceramică e plin de veselie. Îi găsesc pe copii modelând căsuțe cilindrice din lut pe ritmuri de soft rock, sub îndrumarea profesorului Iulian Teodoru, specializat în arte decorative și sculptură.

Când Irina nu e prin preajmă, se înțeleg prin limbajul modelajului și al creativității. Profesorul îmi arată niște busturi micuțe – interpretări de autori români făcute de copii și niște portrete pe plăci ceramice despre care spune că sunt „lucrate sincer”.

„Cel mai interesant la plăcile alea este simplitatea pe care copiii mici o au. Când lucrezi începem să creăm toate amănuntele, începem să-i facem gene, urechi, dar un copil mic vede lucrurile simplu, descoperă cumva”, explică profesorul.

De copiii mai mici se îngrijește Inessa Pratsenko, care îi alintă „bebelușii”. Deși se declară „mereu nemulțumită de sine”, cei mici o adoră: se cațără pe genunchii ei, îi cer atenția când desenează și se alintă în brațele ei. Inessa spune că, neavând o familie, nu-i rămâne decât să-și dedice toată grija copiilor.

O tabletă de pe masă umple camera cu zumzet de cântece rusești, iar pereții sunt acoperiți de desene și forme decupate pline de lipici. Au învățat și să numere în limba română. Inessa îi roagă pe copii și aceștia încep: unu, doi, trei, patru, totul culminând cu o cascadă de aplauze de mânuțe.

Inessa a venit ca protector pentru copii, inițial alături de alți zece adulți. Apoi DGASPC a considerat că este nevoie de ajutor și a mai angajat încă șapte adulți ucraineni însoțitori.

Povestește că acum sunt bine față de cum au călătorit: înghesuiți, plini de bagaje și cu cinci bebeluși în grijă. Însă, cum au ajuns, spre bucuria tuturor, unul dintre micuți a și plecat la o familie în Ucraina. „A fost adoptat chiar din prima zi de lucru, a fost un moment tare emoționant”, spune Irina, care mă ajută cu traducerea.

Inessa ajutând copiii la activități (foto: Dana Coțovanu)

Odată cu instituirea legii marțiale, autoritățile de la Kiev au stabilit ca adopțiile să fie permise doar de către cetățeni ucraineni și cu respectarea legislației de acolo, lucru valabil pentru toate țările care au primit copii din instituțiile de protecție specială din Ucraina.

„În acest demers a fost inclusă și interzicerea facilitării continuării oricăror proceduri de adopție față de copiii ucraineni, posibil începute anterior deplasării acestora pe teritoriul altui stat, în calitate de refugiați.

Recomandarea făcută autorităților române de către Ambasada Ucrainei la București a fost aceea de a nu permite vizitarea copiilor din orfelinatele ucrainene sau continuarea sub orice formă a posibilelor proceduri legate de adopție, invocate de familiile de cetățeni străini interesate”, conform informațiilor oferite de DGASPC Iași.

În martie, când au ajuns în Iași, un centru de zi al Centrului Social Bucium a fost adaptat în spații de locuit pentru copii. Au venit atunci 63 de persoane: copii instituționalizați, îngrijitori de la centrul de plasament din Dnipro și câteva familii cu copii. De transport și organizare s-a ocupat Asociația Hope and Homes for Children, care susține financiar și centrul de plasament de unde vin copiii.

Copiii își fac temele la Centrul Social Bucium (foto: Dana Coțovanu)

„Avem trei case de tip familial pentru copii români, centrul rezidențial în care ne aflăm și în spate o clădire care deservea un centru de zi pentru comunitatea din Municipiul Iași. S-a considerat atunci că nevoia acestor copii este mai urgentă decât a copiilor care au familii în comunitate și atunci s-a suspendat activitatea centrului de zi și s-au creat dormitoare, spații de locuit pentru copiii uraineni”, spune Andreea Corodescu, directoarea Centrului Social Bucium.

„Nu știm cum au fost ei îngrijiti în Ucraina, au venit fără acte”

Cel mai greu în gestionarea problemei, spune directoarea, este faptul că nu au documente care să descrie situația copiilor și din cauza barierei de limbă este mai greu să afle trecutul și particularitățile fiecărui caz.

„Nu știm cum au fost ei îngrijiți în Ucraina. Au venit cu acte de identitate, dar nu au venit cu anchete sociale. Noi ne-am conceput toate documentele sociale din informațiile pe care ni le-au dat personalul ucrainean. Nu au venit cu documente care să ateste cele spuse.

Ei nu cunosc limba și atunci ne trebuie translator, translatorii sunt puțini și asta este cel mai dificil. Până rezolvi o situație, până aplici un chestionar, până completezi. Au probleme medicale și ei, au trebuit înregistrați la medicul de familie și tot noi i-am înregistrat. Apoi trebuie să îi însoțim la spitale, copiii au probleme școlare.”

Autoritățile locale au contribuit cu hrană, medicamente, bani de buzunar pentru copii și o parte din mobilierul și echipamentele casnice. O contribuție semnificativă a avut-o și Fundația Comunitară Iași, cu ajutorul unuia dintre parteneri, Amazon, care a oferit o sponsorizare de 150.000 de euro.

Una dintre camerele unde dorm copiii (foto: Dana Coțovanu)

„Am mers către centrul Bucium, am cerut o situație a copiilor de acolo, ce nevoi au și am plecat de la ideea unui teren de sport. Apoi am primit o extra sponsorizare de la multinațională și au vrut să meargă banii tot către centru și atunci ei au spus: «Hai să vedem ce nevoi putem acoperi».

Doamna Andreea ne-a arătat clădirea, ne-a arătat ce este renovat și dacă avem fonduri necesare măcar o cameră să o renovăm, dar cu ajutorul acestei sponsorizări reușim sa facem tot etajul”, spune Roxana Țugui, manager de proiecte și dezvoltarea societății civile la Fundația Comunitară Iași.

Pe lângă donația de la Amazon, Fundația Comunitară avea deja niște granturi de urgență la care a apelat pentru a ajuta copiii de la Centrul Bucium. Inițial, etajul unde urma să locuiască cei mici avea parchet cu denivelări, geamuri din sticlă dublă cu ramă de lemn, dar cu un strat de sticlă spart, calorifere vechi și cu risc de accidentare pentru copii și o singură cabină de duș, așa că fetele de la Fundație au considerat că merită refăcut tot.

Lucrările de pe etaj urmează să fie finalizate luna aceasta, iar între timp copiii au fost mutați în alte camere.

,,..mâine poate ne întoarcem acasă?”

Pe lângă activitățile de la centru, o parte din copii merg și la Școala Gimnazială ,,Veronica Micle” din Iași. Le-am cunoscut aici pe fetele de la Salvați Copiii în cadrul unei vizite a ONG-ului. Profesoarele sunt studente la Facultatea de Litere, specializările spaniolă-rusă, germană-rusă, iar una dintre ele este din Ucraina, psiholog.

În timpul orei, copiii construiesc vulcani din hârtie igienică și aluminiu. Se bucură când află că urmează un experiment. Scot aparatul de fotografiat în încercarea de a le surprinde veselia, neștiind că toată ora se va transforma în primul curs de fotografie al celor mici. Încep să se pozeze între ei, strâmbându-se în fața obiectivului și spre amuzamentul profesoarelor.

Cristina Vascauzan are 22 de ani și lucrează la Salvați Copiii din luna mai. Unul dintre profesorii ei a intrat într-o zi în sala de curs, întrebând „Cine are modulul pedagogic făcut și știe limba rusă? Cristina a ridicat mâna, fără să știe că o așteaptă o clasă întreagă să-i audă glasul. În viitor vrea să lucreze în învățământ, așa că a considerat că e un mod bun de a începe.

„Copiii au locuit în sistemul de plasament și în Ucraina, astfel că sunt foarte multe nevoi pe care trebuie să le îndeplinim, de la nevoia de afecțiune până la nevoi fizice, de sănătate și așa mai departe. Eu cred că simplul fapt că merg la școală și au o rutină aici, cunosc alți oameni, alt mediu, îi ajută foarte mult să fie mai bine cu ei și cu cei din jur.
Ei au niște traume nevindecate în spate care duc la alte situații, alte conflicte mai greu de gestionat, dar, în principiu, față de luna mai, pot confirma și angajații de la școală că se vede un progres în comportamentul lor. Eu spun că am facut un pas important, susține Cristina.

Dar copiii mereu întreabă, „mâine poate ne întoarcem acasă?”, iar fetele nu știu ce să le spună, doar că vor fi „alături de ei, până când va fi nevoie”.

Salvați Copiii au amenajat patru săli de clasă și au angajat patru profesoare vorbitoare de limbă ucraineană

Pentru desfășurarea orelor, Salvați Copiii au asigurat amenajarea a patru săli de clasă puse la dispoziție de școală și au angajat patru fete cunoscătoare de limbă ucraineană și rusă. Până acum, copiii erau audienți, adică erau repartizați câte doi - trei în fiecare clasă în funcție de vârstă, stăteau în spatele clasei, ascultau ora desfășurată în limba română și nu înțelegeau nimic.

Mulți dintre ei au abandonat mersul la ore pentru că nu cunosc limba în care se predă, iar profesorii nu au fost instruiți să adopte alte metode de învățare pentru a nu-i face să se simtă excluși.

Directorul Școlii „Veronica Micle”, Gabriel Gavriluț (stânga), priminu-i pe voluntarii de la Salvați Copiii (foto: Dana Coțovanu)

Singurele activități în comun cu restul copiilor din școală erau cele extracurriculare și în pauze. La unele ore erau prezente și voluntarele de la Salvați Copiii, care le explicau în limba rusă lecția, ca o dublură a vocii profesorului din fața clasei, dar n-a funcționat. Din acest motiv, ONG-ul a asigurat organizarea și amenajarea unui spațiu adecvat pentru educație.

„De ce faceți interviu despre copiii ucraineni și n-ați făcut interviu despre copiii români?”

Primul lucru pe care mi-l spune directorul Școlii „Veronica Micle”, Gabriel Gavriluț, este că se scrie prea mult despre ucraineni și prea puțin despre români.

„De ce faceți interviu despre copiii ucraineni și n-ați făcut interviu despre copiii români? Avem și noi situații în țară care cred că de multe ori sunt mai tragice decât ceea ce a venit din Ucraina, în condițiile în care, dacă vă duc la Pleiada (n.r.: hotel din Iași), să vedeți ce mașini din Ucraina sunt acolo.”

Îi explic că s-au scris și se scriu în continuare articole despre copiii dezavantajați din România, dar discuția continuă în aceeași notă.

„Eu sunt de acord că sunt persoane care vin din zona de război și sunt persoane fără locuințe, persoane care au rămas fără rude, foarte multe persoane necăjite, dar printre ăștia se strecoară și persoane cu un statut mai bun care vin ca refugiați în România, dar nu sunt din zona de război.

Ei ar putea foarte bine să locuiască, să trăiască. De ce vin ei în România? Este un mare semn de întrebare pentru noi”, continuă inspectorul Viorel Motaș, inspector școlar de specialitate pentru minorități din partea Inspectoratului Școlar Județean Iași.

Ioana Nistor, manager Salvați Copiii, și Viorel Motaș, inspector școlar (foto: Dana Coțovanu)

Îi spun inspectorului că, conform celor de la Centrul Social Bucium, sunt prea puțini profesori și îngrijitori cunoscători de limbă ucraineană și că familiile de refugiați spun că ar avea nevoie de clase unde să se predea în limba ucraineană sau limba rusă.

„Încă acum există personal, având în vedere că în primele zile era o singură fată la centru care a venit cu ei. Eu și acum am programul translator româno-ucraineană pe telefon, pentru că numai așa mă puteam înțelege cu ei. Ăștia (n.r.: copiii ucraineni) nu înțelegeau nimic, intrau și distrugeau tot, acuma sunt destul de controlați, nu știau nimic.

Le mai spuneam că nu au voie să facă asta, să facă cealaltă. Erau câte patru - cinci într-o clasă la învățători, era dezastru, fiecare făcea ce voia, nu puteai să-i spui: Ionel, stai așa că deranjezi ora”, povestește Gabriel Gavriluț despre primele zile ale copiilor instituționalizați la școală, în Iași.

„Legile voastre sunt în Ucraina, duceți-vă în Ucraina la legile voastre, statul român asta vă poate oferi”

Îl întreb pe Viorel Motaș dacă există posibilitatea ca Ministerul Educației să conceapă un program provizoriu de educație ucrainean, dar răspunsul este nu, pentru că nu există cadru legal nici pentru ore, nici pentru programă și nu este posibilă nici angajarea unor profesori ucraineni care le-ar putea preda în ucraineană.

„Ceea ce s-a făcut până acum a fost cu și prin sprijinul ONG-urilor, nu face sistemul, fac cei de la Salvați Copiii”, spune inspectorul.

Acesta adaugă că, dacă dacă s-ar face un program de educație în ucraineană, ar fi după programa românească, dar el consideră că refugiații nu vor asta, considerându-i „ultra naționaliști” și „că nu-și recunosc minoritățile române din zona Cernăuți”.

„Părintii, aparținătorii nu doresc să studieze după curicula românească, indiferent că este în limba ucraineana sau în limba română. Este frustrant pentru noi că ei vin și cer niște drepturi - dreptul de ce? Să-ți asigur educație în limba ucraineană după curicula ta? Pardon! Dar noi suntem stat român, îmi pare rău, nu este legal.

Noi putem să-i ajutăm dacă ei sunt cunoscători de limba română, cunosc cât de cât limba română să-i putem înmatricula în învățământ în limba română sau dacă doresc să studieze în limba ucraineană, dar dupa curicula din România.

Eu vorbesc despre cei care au unul din părinți aici alături de care am avut nenumărate întâlniri în care ei veneau efectiv și băteau cu pumnul în masă că vor, că nu sunt ajutați, că nu sunt sprijiniți. Dacă vreți, jucați după legile noastre, nu după legile voastre. Legile voastre sunt în Ucraina, duceți-vă în Ucraina la legile voastre, statul român asta vă poate oferi.”

În clasă la Școala Gimnazială „Veronica Micle” Iași (foto: Dana Coțovanu)

De partea cealaltă, directorul școlii Gabriel Gavriluț susține că nu este treaba statului român să asigure educație refugiaților.

„Statul român are vreun contract cu cineva ca să fie treaba statului român? Aici sarcinile sunt împărțite. Fiecare face ce poate și pentru cine poate pentru că ucrainenii ăștia nefiind toți grupați într-un loc nu poți să faci același lucru pentru toți. Este un caz fericit că ei sunt toți grupați aici (n.r.: școala) și putem să facem un lucru complex și total diferit față de ce este în oraș.”

Directorul școlii consideră și că războiul le aduce profit ucrainenilor, că vin în țări cum e România, nu pentru a se refugia, ci pentru a face afaceri ilegale chiar cu cetățeni ucraineni. Îl întreb de unde știe, dar spune că nu poate divulga sursele lui de informații.

„M-am dus să-mi scot pașaportul și a trebuit să stau la rând pentru că au venit ucrainenii să-și ia nu știu ce chestie de rezidență și-au intrat în față. Păi de ce? Și dacă-s refugiați care-i problema?, continuă directorul.

Despre primele zile ale copiilor la școală, după ce au fugit de război și au ajuns aici cu toate traumele asociate experienței, directorul spune. „Când m-am dus la ei și am vrut să dau noroc cu ei se uitau așa la mine parcă erau… Acuma dau bună ziua, bună dimineața și chiar în limba română.”

Subscribe now

Între timp, copiii numără în limba română și aplaudă, construiesc căsuțe de lut și se întreabă când se întorc acasă; prea mici să înțeleagă că instituțiile românești care ar trebui, din solidaritate, să-i ocrotească, sunt uneori reprezentate de indivizi care au căzut pradă narațiunilor de propagandă ale celor care i-au făcut să fugă de acasă.

***

Material realizat cu o bursă din programul „Consolidarea rezilienței democrațiilor vestice ca reacție la războiul din Ucraina și la consecințele acestuia la nivel european și mondial”, derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) și Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate România și Moldova. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a celor două organizații.

Iașul nostru

Copiii ucraineni, între compasiunea…