„Dacă s-a schimbat Iașul în ultimii ani? Da, s-a schimbat. Dacă e în bine? Nu știu să-ți spun."

Cum se vede Iașul prin obiectivul lui Octavian Carare, fotograf român stabilit în Bruxelles

Fotografii de stradă vânează lumina, iar munca lor începe cu câteva minute înainte de răsărit sau de apus și se termină în locuri la care nici ei nu se așteaptă. Un astfel de loc este Bruxelles, unde l-am întâlnit pe Octavian Carare, un fotograf din Iași, mutat acolo și care și-a schimbat viața de câteva ori, urmându-și intuiția.

Am aflat întâmplător de el prin canalul de YouTube, unde postează sesiuni de fotografie stradală din călătoriile sale. Ne-am întâlnit la Café Capitale, la intersecția dintre străzile care duc spre cartierul LGBTQ și Grand Place. 

Octavian s-a născut în Vaslui, locul unde a apărut și curiozitatea pentru fotografie, dar a trăit și studiat în Iași. La Vaslui, când era mic, tatăl său era fotograf amator și mai developa fotografii.

„M-a inspirat în sensul în care el făcea fotografie când era tânăr. Nu m-a împins niciodată să fac asta, dar cred că la un moment dat am moștenit virusul ăsta. În schimb m-a susținut foarte mult, iar simplul fapt că era un aparat de fotografiat în casă și că îmi povestea despre fotografie cred că a contribuit mult”, își amintește Octavian.

Virusul, cum îi spune, s-a dezvoltat mai târziu, împreună cu ideea că poate face fotografie pe termen lung. La început, când surprindea flori, de regulă, nu-l preocupau elementele de compoziție sau chestiunile tehnice, era fascinat de rezultatul în sine după ce apăsa declanșatorul aparatului. Astăzi are sesiuni foto în cele mai spectaculoase clădiri din lume.

„Mă fascina mai mult rezultatul, decât cum îl obțin; atunci nici nu mă interesau parametrii sau viteza obturatorului, diafragma și așa mai departe”, povestește acesta.

Era student, exersa mult, începuse să se documenteze treptat și din întâmplare a auzit de Clubul Fotografilor din Iași, coordonat de Dan Mititelu. Spune că a fost foarte norocos să participe la acele ateliere de fotografie, pentru că, în raport cu informația furnizată, acum, un astfel de curs ar costa foarte mult.

„Probabil dacă nu aș fi fost la Clubul Fotografilor n-aș fi făcut niciodată fotografie într-un mod profesionist și să am pasiunea asta covârșitoare.

Dan Mititelu era foarte bun și un om cu un suflet deosebit, își dedica serile pentru asta, făceam ateliere, povestea despre istoria fotografiei, partea tehnică — chiar era o întreagă mișcare acolo. Toate aceste ședințe erau pur benevole din partea lui”, își amintește fotograful.

Pentru că era atras de științele umaniste, a făcu Facultatea de Științe Politice de la UAIC Iași și credea că va lucra în într-o instituție europeană sau că va fi profesor de educație civică. A plecat cu o bursă Erasmus în Lille și aerul francofon și străzile interminabile animate de vâltoarea turiștilor l-au convins să vrea să revină curând în acea parte a Europei.

La 24 de ani și-a realizat masterul în studii de securitate, apoi a lucrat la Comisia Europeană, dar timpul trecea și trebuia să facă o alegere.

„La un moment dat, acum vreo șapte - opt ani, mi-am zis că dacă vreau să fac fotografie, acum e momentul. A fost și o frustrare la mijloc pentru că eram aici, student la master, și încercam să găsesc un stagiu pentru care nu erai plătit. Mai era frustrarea că dacă voiai sa obții un loc trebuia să ai pile, să vii de undeva ca asistent parlamentar, nu era foarte ușor să intri în cercul ăsta și mi-a ajuns.

Mi-ar fi plăcut mai degrabă să fac cercetare sau consultanță, dar cel puțin nu în politica din România. Așa că am zis că vreau să reușesc prin propriile forțe și aici s-a terminat istoria cu științele politice”, își reia traseul Octavian.

Când s-a întors în Iași, după stagiul de practică din Bruxelles, a simțit că nu își găsește locul și a decis să plece din România. 

„Eu mai ieșisem din țară, în mici vacanțe, dar când am ajuns prima dată în Paris mi-am dat seama că sunt atât de multe de cunoscut, atât de multe de explorat, și mi se părea totul istoric, fabulos?” A vrut să-și lege destinul de un oraș mare, în care să simtă că face ceva important și că poate, cândva, va juca un rol.

A început un masterat pe analize interdisciplinare la Université Libre de Bruxelles. Nu regretă că nu l-a finalizat, pentru că experiența l-a ajutat să realizeze ce contează, de fapt, pentru viața lui.

„La un moment dat am avut un declic: am avut un curs foarte fain cu un profesor israelian invitat la niște conferințe și ne-a pus un documentar cu conflictul israeliano-palestinian.

Era filmat undeva în Gaza unde militarii îi aruncau pe palestinieni din casele lor, iar unul dintre locuitorii de acolo era un amărât a cărui singură avuție era un măslin și s-a dus să-l îmbrățișeze. Ăia veneau cu buldozerele peste ca să dărâme casele și să-i mute, iar el în timpul ăsta s-a dus să îmbrățișeze afurisitul ăla de măslin?

Mi-am zis atunci: «Unde sunt ei și singura lor avuție era un măslin și eu stau și scriu aici niște hârtii pe care nimeni nu o să le citească niciodată și nu o să aibă niciun impact și nu o sa aibă nicio diferență.» Subiectul lucrării mele era despre conflict. Acolo a fost declicul să mă apuc de fotografie, să fac ceva care are și importanță”.

Îi place diversitatea și îl fascinează multiculturalitatea din Bruxelles. „Eram în metrou și auzeam vorbite în jurul meu limbi pe care nu știam sa le situez geografic. Este o diversitate a culturii cu oameni de peste tot, este fabulos.” Interesant i s-a părut — la început, când nu-și găsea locul — cum orașul îi dădea senzația că toată lumea din jur avea o misiune.

Însă nici nu vrea să idealizeze țara în care a ajuns. E conștient de problemele de aici, cum ar fi tensiunile dintre valoni și flamanzi, și, deși îi consideră politicoși pe belgieni, spune că nu este ușor să le fii prieten.

Nici cu românii nu a legat prietenii de durată, cu excepția colaborărilor pe care le are pentru fotografie de eveniment sau corporație. I se pare că comunitatea românească din străinătate e că nu este solidară.

„Nu știu cum o să arate lucrurile peste 10 - 20 de ani, dar acum dacă mergi în Schaerbeek, unde locuiesc eu, ai un cartier al albanezilor, ai un cartier al turcilor, ai un cartier al marocanilor. Sunt niște comunități care s-au adunat și s-au ajutat, fac comerț între ei, chiar au devenit niște mici societăți în societate, dar nu este cazul românilor”, spune Octavian.

Acasă, în schimb, simte că oamenii sunt mai deschiși spre conversație, pentru că de fiecare dată când a fost în România motivul conversației apărea mai repede și și-a făcut ușor prieteni. Dar îl demoralizează faptul că lumea e tensionată și că inițiativele de schimbare sunt mai puține, iar unele nu rezistă în timp.

octaviancarare

A post shared by Octavian Carare (@octaviancarare)

„Belgienii sunt capabili sa facă ceva atractiv pentru turiști din absolut orice. Aici există un muzeu al canalizărilor, un muzeu al berii, un muzeu al cartofului prăjit. Au făcut un muzeul în aer liber din orașul Charleroi, ca fiind cel mai urât oraș. Nu e atractiv, dar lumea a început să vină tocmai pentru asta. De ce nu am putea face asta și în Vaslui?”, întreabă în glumă.

Adaugă că în cei zece ani de când stă în Bruxelles i s-a furat o dată portofelul la metrou și, din păcate, făptașii erau români. A fost o experiență tragicomică în care a reușit să-l recupereze după ce i-a alergat pe hoți, unul dintre ei alegându-se cu un pantof lipsă.

Încă nu știe sigur unde se va stabili. Îi plac orașele mari, se simte bine între oameni și crede că mai are atâtea locuri de văzut. Recent s-a întors de la Roma, unde a făcut o sesiune de fotografie stradală și a rămas fascinat de grandoarea locului, așa că a început să caute o posibilă chirie. 

Cu Bucureștiul a avut o relație love-hate, iar în Iași este aproape sigur că nu se va întoarce definitiv. A revenit de curând acasă și i se pare că orașul este mic, plin de farmacii și jocuri de noroc.

„Dacă s-a schimbat Iașul în ultimii ani? Da, s-a schimbat. Dacă e în bine? Nu știu să-ți spun. Mi se pare puțin mai curat, puțin mai îngrijit. A crescut și nivelul economic prin toate investițiile care s-au făcut. Zona centrală este decentă, dar mi se pare totuși sărac.”

În ce privește cariera, a explorat mai multe nișe, a făcut fotografie de balet doi ani, a realizat și fotografie de reportaj, însă în prezent se concentrează pe canalul de YouTube. Domeniul creării de conținut foto-video i se pare frustrant, dar provocator, și asta îl motivează zilnic.

„Dacă îți oferă cineva pe tavă, nu e o satisfacție, dar dacă încerci, încerci, la un moment dat ești apreciat, pentru că după ce ai muncit satisfacția este mare.”