Oana Vîrlan nu e un campion bine-cunoscut, nu a sărit de pe vreun munte făcând o cascadorie în aer, ci mereu ea a mai putut un pas. Știu de ea de la soră-mea, de pe vremea când preda educație plastică la Școala Gimnazială din Bosia, județul Iași. Venea acasă și îmi povestea nervoasă despre un sistem de învățământ șubred, cu o fațadă tencuită și o temelie care se roade pe zi ce trece.

Oana e mamă, are grijă de tatăl ei bolnav, e profesoară de educație fizică și, după ore, femeie de serviciu. Când mă gândesc la povestea ei, mă întreb câte roluri poate duce un om?

Un fost ministru al Muncii ar spune că e firesc – când nu te descurci cu banii, îți mai iei un part-time. Însă povestea Oanei, una dintre mulți, ne readuce aminte de întrebarea pe care întârziem să ne-o punem ca țară: cât de mult valorează un profesor?

Avea emoții când am sunat-o să o rog să-mi vorbească despre acest traseu al ei, gândindu-se că cine știe ce voiam să o întreb. Am rugat-o inițial doar să facem cunoștință.

Ziua Oanei începe la 5 dimineața. Prima dată merge să îi dea medicamentele și să aibă grijă de tatăl ei, apoi la școală, unde ține ore de educație fizică până la ora 14. Se întoarce cu autobuzul în oraș, își verifică tatăl, iar la 17 e la al doilea job, un sediu ITP auto din Iași unde face curățenie. În weekend e tot la școală, jucând șah cu copiii în cadrul unui club recent înființat.

Înainte să fie profesoară de sport și-a dorit să fie asistentă medicală, dar și-a spus că nu poate să le facă pe amândouă, atunci.

„Am avut niște neamuri care îmi spuneau că eu nu pot să fac ceva în viață și parte din motivația mea a fost să le demonstrez că dacă îmi doresc, pot. Mi-am dorit să îi arăt și mamei că se poate mândri cu mine, că îi pot arăta că sunt un om bun.

În ziua în care am intrat la facultate, mama s-a dus în tot blocul, începând de sus, de la etajul patru, și a bătut la toate ușile și a zis că fata a intrat la facultate. N-am înțeles nici azi de ce a făcut asta (râde). Apoi, după examene, a luat carnetul de note și l-a arătat tuturor, că vai, că-s profesor, atunci era o mândrie să fii profesor”, își aduce aminte.

Pasiunea pentru sport s-a născut în clasa a IV-a, când un profesor de educație fizică a făcut o selecție, după ochi, pentru echipa școlii. Oana făcuse balet și gimnastică în copilărie și calitățile ei motrice au ajutat-o să iasă în evidență.

„Când eram mică, cea mai mare supărare a mea a fost când la clasa de gimnastică au vrut să mă ia la București și nu m-au lăsat părinții. Îmi amintesc că eram foarte ambițioasă să am perfecțiune în mișcare”, povestește Oana zâmbind.

Au urmat două accidente în clasa a XI-a, când și-a rupt mâna în două locuri și degetele, motiv pentru care n-a mai putut practica sport o perioadă. La puțin timp după, s-a înscris în echipa de fotbal feminin și a jucat câțiva ani, până când și-a rupt un ligament la genunchi. Când a vrut să revină, echipa se destrămase. După operații, mergând la recuperare a cunoscut un kinetoterapeut care a îndrumat-o să dea la educație fizică.

„Mi-a spus așa, că nu am uitat-o nici azi: «Decât să vii aici și să te plângi că te doare, aduci de mâine cartea de anatomie, învățăm și dai la educație fizică.» Doamna asta a fost ca a doua mamă pentru mine, sunt bucuroasă că în lumea asta am dat numai peste oameni buni,” spune Oana.

După facultate s-a căsătorit și au urmat „doi copii frumoși, sunt cei mai frumoși copii din univers”, apoi a început viața de familist și cea de profesor de educație fizică la școala din Bosia. Din cauza neajunsurilor, soțul fiind tot profesor, căsnicia a avut de suferit, comunicarea a dispărut și certurile au dus la divorț.

A fost o perioadă grea, care a marcat-o. „Mă gândeam că nu mă ajută nimeni, că nu are cine, iar tot ajutorul a venit din partea colegilor de la școală și a unei mătuși care m-a susținut tot timpul.”

„Am fost singurul meu psiholog”

După moartea mamei, când Oana avea doar 22 de ani și își termina studiile, tatăl a intrat în depresie și s-a apucat de băut. „L-am internat pentru dezalcoolizare, dura o lună bucuria și apoi recidiva. Am fost nevoiți apoi să vindem apartamentul în care stăteam, tata mi-a spus că el vrea să își refacă viața și nu poate sta cu mine, astfel că am vândut casa și amândoi ne-am luat câte o garsonieră mică.

Dar după un an, tata și-a vândut garsoniera pentru că a cunoscut o femeie alături de care s-a mutat la țară. Sincer, eram bucuroasă că și-a găsit jumătatea, că au casa lor. Dar a început chinul mai rău, într-o zi am mers să le facem o vizită și după două zile am avut o dispută cu soția lui care mi-a spus să ne luăm bagajele să plecăm. La puțin timp l-a scos în stradă și pe tata, iar el s-a mutat la mama lui într-o casă amărâtă, fără utilități”, povestește profesoara.

Din acel moment, Oana și-a mai luat un rol, să aibă grijă de tatăl ei. Spune că nu are resentimente, dar nu i-ar fi stricat o mână de ajutor.

„În iarnă tatăl meu a avut o operație la șold și perioada cât a stat la pat, deoarece nu se putea mișca deloc, plecam la 5.30 de acasă, la 06.30 ajungeam și aveam grija de el, apoi plecam la școală. Înapoi în Iași ajungeam la 15, treceam iar pe la tata apoi mă duceam la ITP la muncă și apoi acasă.

El a trecut cu bine peste acea perioada, are un caracter puternic. Așa sunt si eu, dar uneori mai pic. Secretul meu este că nimeni nu îți poate rezolva problemele. Veneam seara acasă, stăteam și analizam ce am făcut, iar doua zi o luam de la capăt. Am fost singurul meu psiholog”, spune Oana.

După examenele pe care i le arunca viața acasă, se întorcea la școală, unde trebuia să zâmbească, să fie plină de energie ca orice profesoară de sport, să râdă și să fie responsabilă.

Decizia de a-și lua un al doilea job a venit înainte de pandemie, când fiica a intrat la facultate, iar cheltuielile în casă au mai crescut. Între timp, băiatul a plecat în străinătate să muncească alături de soție.

„Prima dată când m-am dus sa mă angajez a fost un șoc pentru copiii mei. Mi-au spus, «Cum? Femeie de serviciu?» Și nu îmi este rușine, atâta timp cât am aer în plămâni și pot să merg, de ce să îmi fie rușine? Mi-ar fi rușine dacă aș umili un om, as omorî o pasăre, atunci chiar mi-ar fi rușine”, spune răspicat.

A ales jobul datorită programului flexibil, pentru a le putea face pe toate într-o zi. După ore, au fost momente când s-a întâlnit cu elevii la cel de-al doilea loc de muncă, când nu mai era doamna profesoară. Spune că unii dintre ei o salutau și rămâneau surprinși, alții întorceau capul.

„Unul dintre ei s-a făcut că nu mă cunoaște, era cu tatăl său, nici eu nu am zis nimic, mi-am făcut treaba mai departe. Cu alt elev m-am întâlnit când ștergeam geamurile în camera în care stau oamenii și așteaptă să le fie date actele, iar când m-am întors m-a salutat și mă întreabă «Da’ ce faceți doamna profesoară? Păi așa?» Eu răspund: «Că spăl, măi, ce să fac? Cum altfel?»”

S-a întâlnit des cu priviri ciudate când a spus că este și profesoară și femeie de serviciu, pentru că avem o preconcepție la nivel de societate despre ideea de a fi femeie de serviciu sau lucrător la salubritate, iar un job care nu implică statul la birou este mai puțin apreciat.

„Prima dată și eu mi-am zis: «cum adică femeie de serviciu?» Dar când am văzut ce primitori sunt cu mine oamenii, mi-am schimbat perspectiva. Mai degrabă mă încântă să fac mișcare decât să stau la un calculator o zi întreagă. Când aveam orele online mă întrebam: «Cum fac eu educație fizică online? Încă o oră, încă o oră, toți sunt cu ochii pe tine, inclusiv bunicii, mama, tata și te simți prost, într-un fel este jenant.”

Vorbește frumos despre angajatorii ei, ca fiind oameni înțelegători. Spune că se aștepta să fie mai rău, pentru că asta a auzit mereu că „patronii sunt duri”.

Zice că orice ușă deschide, găsește oameni cu intenții bune, iar, când are posibilitatea, simte nevoia să întoarcă binele cumva. Anul trecut a salvat din fața blocului un câine care acum se află într-un culcuș pufos în Austria.

„Mă sună fata mea într-o seară și îmi spune: «Mama eu nu urc pentru că este un cățel jos, dacă nu vii să-l ajuți, eu nu vin». Mă duc și văd un cățel lovit de o mașină. Am sunat la un cabinet veterinar, ne-am dus cu taxiul, am plătit pe datorie să-i facă investigații, iar a doua zi am mers la Agronomie la Spitalul Veterinar și mi-au spus că operația va costa 1.000 de lei pentru că are fractura de șold, cot, și cinci puiuți morți.”

A plătit operația cu banii de chirie, apoi a postat pe un grup de adopții, iar acum, dintr-un cățel necăjit care aștepta mila trecătorilor a ajuns în Austria, la o familie. O cheamă cățelușa Dorothy și are până și iarba ei personalizată.

„Chiar nu îmi vine să cred cum a ajuns cățelul ăla. Dar vreau să vă spun că după ce am plătit toate astea, n-am stat prost cu banii, ba primeam o primă, ba un cadou. Am povestit cuiva ce-am făcut și mi-a zis că nu gândesc”, își aduce aminte râzând.

Deseori ora de sport online era întreruptă de probleme tehnice sau de natură familială, moment în care profesorul fie devine parte din familie, fie învață cum să pună o barieră de discreție în timp ce își susține ora.

„Îmi amintesc de o fetiță că era într-o cămăruță cu mai mulți frați și nu putea auzi ce spun din cauza zgomotului din casă, dar imita după cum mă vedea pe mine că execut. Când unul dintre frații ei plângea, îi spuneam să închidă sunetul și doar să fie atentă.

La orele cu cei mici am folosit o jucărie de pluș ca să îi pot încânta, iar la cei mari exerciții ale aparatului locomotor, deprinderi motrice. A fost o perioadă grea pentru toți profesorii, a fost o încercare pentru fiecare și acum au conștientizat că învățământul sfânt este tot cel fizic.”

În cazul orelor de sport în format fizic nu mai urmărește programa școlară de mult, a inventat tot felul de jocuri pentru a le capta atenția copiilor.

„Nu mai parcurg ca înainte toată programa, încerc să îi atrag prin foarte multe jocuri, iar ăștia mici sunt ochi și urechi. Dacă aș fi urmărit programa școlara, s-ar fi plictisit.”

O întreb dacă nu e revoltată, furioasă pe sistemul de învățământ și spune că nu, singura persoană pe care a fost furioasă este ea, pentru că și-ar fi dorit să poată și mai mult.

Predă educație fizică de 25 de ani și, în ultimii ani, cu excepția hârtiilor care vin și pleacă, consideră că nu s-a schimbat nimic. Și-ar dori să fie pusă mai multă atenție pe sport, să nu mai fie privită ca ora pe care o așteptăm să treacă.

„Noi nu avem o bază sportivă, jucăm pe un teren improvizat”

„Sportul te încurajează și te dezvoltă fizic și psihic. Eu spun tuturor sa facă mișcare. Iar bazele sportive ar trebui dezvoltate, în special în mediul rural. Noi nu avem o bază sportivă, jucăm pe un teren improvizat. Acum noroc că avem jaloane și porți care se pot muta, dar înainte, puneam patru pietre și astea erau porțile, iar la handbal făceam semicercuri din bețe”, își aduce aminte Oana cu un surâs amar.

Când îi întreabă pe copiii din ani terminali ce vor să facă mai departe e uimită de răspunsuri. „Vor să facă bani repede. «Câștigăm bani, doamna, dacă avem bani, facem totu’ în viață.» Eu le explic că nu este așa, trebuie să aibă și carte, trebuie să gândească ce fac cu banii, dacă nu, îi vor pierde.”

Îmi spune că nu e ușor să fii profesor în România, unde birocrația înlocuiește socializarea din cancelarie și orice dorință de a porni un proiect nou, pentru că rămâi fără timp și energie. „Ne ducem în cancelarie și în loc să discutăm despre școală, stăm și completăm hârtii.”

Vara, în puținele zile când are timp, joacă tenis de câmp. E o formă de descărcare emoțională, orice sentiment supărător acumulat se dizolvă acolo. „În trei ore de tenis de câmp, mi-am exteriorizat totul. Așa am făcut de mică atunci când eram supărată, nu vorbeam prea mult, ci mă exteriorizam prin sport.”

De curând, Oana Vîrlan a adăugat pe lista sa de activități și jocul de șah, în urma propunerii lui Alex Stegariu, membru fondator al ONG-ului „Pionii Regelui”, de a se implica în proiectul „Educație pe tabla de șah”, inițiat în 2018.

Scopul programului, care se desfășoară cu precădere în școli din mediul rural, este de a dezvolta educația emoțională și logica prin șah. În fiecare sâmbătă, Oana și alți profesori se află la școală alături de copii, exersând mutările pieselor de șah cu gândul la campionate.

„Ne sunt asigurate tablele de șah, transportul în orice competiție este gratuit și există și premii pentru a-i stimula pe copii. Deja am participat la două concursuri, iar una dintre fetițe a luat un premiu. Eu chiar văd viitori campioni în ei, ăsta este țelul meu, ar fi cea mai mare bucurie a mea, ca profesor”, afirmă cu entuziasm.

Sunt curioasă când a reușit să mai găsească timp și pentru asta. Îmi spune că avea deja o pasiune pentru șah, de pe vremea când a fost introdus ca opțional la clasele gimnaziale, dar nu a avut când să-i mai acorde atenție, până acum.

„Pe mine mă destinde faptul că trebuie sa merg sâmbăta la școală, prind mai multă energie, într-adevăr în cursul săptămânii sunt foarte obosită, dar trebuie. Îmi place la nebunie și vreau să vă zic că seara, după ce îmi termin treaba, la 20.00 – 21.00, mă apuc să joc șah pe laptop. Este un joc util, mă captivează, câteodată mă prinde miezul nopții. Mâine e zi de duminică, după ce ascult slujba, recunosc, mă apuc să joc șah”, povestește timidă, parcă nevenindu-i să creadă de ea însăși.

Repetă de mai multe ori că „e o pasiune frumoasă, care mă încântă”, parcă vrând să mă convingă și pe mine să mă înscriu la niște cursuri de șah, cât mai repede.

„Îmi pune mintea la contribuție, prin tabla de șah învăț să îmi calculez pașii. Până acum, dacă toți anii ăștia din viață nu am fost așa echilibrată, șahul mă face să văd situațiile, din care mi se pare că nu mai ies, altfel. Încep să pun lucrurile în balanță”, povestește profesoara.

Copiii și părinții au asaltat-o cu întrebări legate de înscrieri. Oana consideră că o astfel de inițiativă este ocazia perfectă de a oferi mai multă atenție copiilor „rebeli”.

„Eu m-am dus și am jucat cu un copil care este un pic mai năzdravan, un băiat cu o fire agitată, vă spun că am rămas uimită, chiar m-am dus apoi în cancelarie și am povestit că jumătate de oră a stat cu mine și a jucat. Am văzut în el bucuria aia că m-a învins, că e bun la ceva.

Pe copilul ăsta vreau să-l înscriu în campionat și să-i arăt că poate face multe. El este un copil despre care toată lumea spune ca e pierdut, că nu ascultă de părinți. Însă trebuie să dăm fiecăruia o șansă, pentru copii fac orice, fie că e vorba de situație materială, psihică, pentru copii fac orice.”

Care e visul dumneavoastră acum?

Mă privește uimită, apoi tace și se încruntă. „O croazieră”, spune, fără să se ia prea mult în serios. „E vis, nu cred că o să fie vreodată realizat. Eu nu am părăsit granița, nu am zburat cu avionul. Altceva, doar să îmi fie copiii bine și mă bucur că am ieșit la liman cu toate”.