El Camino pornește din Iași

O ieșeancă a petrecut o lună pe drum, mergând zilnic aproximativ 25 de kilometri

„Divorțam sau voiam să divorțez. Nici eu nu știam. Soțul meu mi-a lăsat mie alegerea, mi-a spus că va fi de acord cu orice voi hotărî eu, cu direcția pe care voi alege să merg.

Eu i-am spus că am nevoie de un pic de timp să mă gândesc, iar acel timp a fost cel petrecut pe El Camino. 32 de zile am mers efectiv și am mai petrecut vreo 5 în Santiago.”

Camino de Santiago, Calea Sfântului Iacob sau, pe scurt, El Camino. Un fel de Mecca a Europei, un al treilea mare pelerinaj creștin ce are ca destinaţie orașul Santiago de Compostela din Spania, acolo unde se află mormântul Apostolului Iacob.

Despre Camino, un drum care străbate ţări precum Spania, Portugalia şi Franța, traversând o bună parte din Pirinei, se spune că îţi arată calea cea dreaptă. Sau, mai bine spus, te ajută să contempli la propria viaţă pentru a depăşi un impas.

Din 1987, Camino de Santiago a devenit Drum Cultural European, cu 150.000 de pelerini și aproape trei milioane de turiști de pe toate continentele care ajung anual pe jos la Santiago de Compostela.

Traseele către Santiago de Compostela au puncte de pornire în toată Europa apuseană şi centrală, dar cel mai bine sunt marcate pe teritoriul spaniol cu o săgeată galbenă şi cu scoica pelerinului.

Irina Nichifiriuc, mamă a trei copii, economist, fundraiser la Fundația Comunitară și instructor de parenting, își dorea de mulți ani să facă această călătorie, însă nu și-a găsit curajul până în toamna anului trecut, când a simțit că a venit momentul unor schimbări în viață.

Camino i-a oferit mai bine de o lună de pauză în care să-și pună gândurile și prioritățile în ordine. „Perioada a asta a fost doar de ancorare cu mine. Să fac chestii doar pentru mine.”

---

De ce El Camino?

„Mi s-a părut că e locul ideal în care să-ți tragi sufletul în timp ce mergi mult. Să-ți tragi sufletul un pic mai aproape și să vezi care-i direcția în care vrei să mergi în continuare în viață.”

În urmă cu câțiva ani, o fostă colegă de facultate de-a Irinei făcuse această călătorie. I-a urmărit îndeaproape experiența şi, pentru că i s-a părut provocatoare, a început treptat să caute informații şi să citească articole pe această temă. Dorinţa prindea contur şi se concretiza, aşteptând doar momentul oportun.

„Când m-am hotărât să plec pe Camino, eram de fapt un morman de dubii. Nu aveam nici bani strânşi, nici bilete cumpărate, nimic. Dar într-o zi eram pe Copou, prin faţă la Universitate, unde este amplasat un indicator sub forma unei scoici, simbolul oficial al acestui drum.

Ieşisem la plimbare cu copiii şi le povesteam cât de mult mi-aş dori să plec pe Camino şi chiar în acel moment am văzut acel indicator pe care până atunci nu-l observasem. L-am luat ca pe un semn pentru că eram în punctul în care aproape abandonasem ideea.”

A plecat la drum pe cont propriu. Singură, doar ea şi rucsacul. A pornit pe traseul care începe la Saint-Jean Pied de Port, aflat la poalele Pirineilor în Franţa şi care continuă prin nordul Spaniei, încheindu-se la Santiago de Compostela după aproximativ 800 de km.

„Am pornit din Saint Jain, dar practic din Franţa nu mergi decât vreo zece kilometri pentru că imediat urci Pirineii şi cobori pe partea cealaltă şi deja ai ajuns în Spania. Am început de acolo să merg singură, dar inevitabil se adaugă oameni lângă tine.”

Nu a rămas singură. Pe Camino, Irina a întâlnit mulţi pelerini care, asemeni ei, se aflau la diverse răscruci în viață, de la joburi în care nu se mai regăseau dar nu ştiau ce altă carieră să aleagă, până la durerea de a pierde pe cineva drag.

„Oamenii se confruntau cu tot felul de nemulțumiri în viață și voiau să-și dea timp pentru a lua decizia potrivită sau pentru a vedea cât de relevantă era, de fapt, problema.

Am mai întâlnit și oameni care au fost bolnavi și prin această călătorie voiau să mulțumească divinității pentru că au trecut de acea etapă grea și au supraviețuit.

Unii erau bolnavi chiar în timp ce mergeau sau aveau pe cineva bolnav acasă, iar această călătorie era ca un pelerinaj de rememorare a vieții sau ca o rugăciune constantă. Ori ca o simplă mulţumire că au trecut peste un obstacol în viaţă.” 

I s-a părut foarte interesantă şi filozofia acestui drum care „începe, practic, de la tine de acasă”. De altfel, chiar a şi întâlnit călători care au plecat din Franța, Italia sau Germania chiar pe jos de la ei de-acasă.

„M-am întâlnit cu un tip român care locuia în Germania. El plecase pe jos de acolo și avea vreo 4.000 kilometri făcuți așa, la pas.

Un alt domn plecase din Franța, din Lion, și când m-am întâlnit cu el mergea deja de pe 15 august și era mijlocul lunii octombrie. Avea vreo 1.500 kilometri făcuți deja plus încă vreo 500 cât mai avea până la capăt. Omul tocmai împlinea 80 de ani.”

Drumul se poate face și pe bucăți, nu neapărat tot odată. Dar, într-adevăr, experiența e completă atunci când îl termini într-o singură călătorie. Mai există şi acea categorie de turişti care îl fac pentru a-și completa carnetele de călători cu ștampilele specifice care se numesc Compostela.

„Erau câțiva tineri de prin Statele Unite care făceau Camino ca să aibă asta la CV. E o experiență de viață foarte respectată acolo”.

Ai intrat în horă, poftim de joacă, acum!

Simțea că a și început cu stângul când a avut parte de o primă noapte friguroasă la cazare, însă a fost şi ocazia de a cunoaşte solidaritatea oamenilor care pleacă în această călătorie spirituală.

Deşi era octombrie, plecase la drum fără sac de dormit, care nu-i mai încăpea în rucsac, gândindu-se că o să găsească pături unde va dormi.

Ce nu a anticipat e că din cauza pandemiei nu se mai dădeau pături la cazări, pentru că se igienizează mai greu. Așa că în prima seară, într-o cameră mare, ca de cămin, cu 20 – 30 de paturi, s-a îmbrăcat cu toate hainele pe care le avea și s-a învelit cu geaca.

„Dintre toţi drumeţii, eram numai două femei în acea seară. Cealaltă tipă mi-a dat nişte haine de-ale ei, văzând că-mi este frig. A doua zi i-am dat lucrurile înapoi, i-am mulţumit şi am întrebat-o de unde e şi mi-a spus că din România. Uite-aşa am întâlnit primul om cu care am mers pe traseu.”

A doua zi, a învăţat că pe Camino, la fel ca în viaţă, oamenii se întâlnesc, merg împreună o bucată de drum, apoi fiecare îşi menţine propriul ritm.

„Era foarte rapidă. Îşi propusese să ajungă mult mai repede în Santiago decât mine, avea şi antrenament pentru că acasă alerga câte 10 kilometri în fiecare zi. Eu abia mergeam 5 kilometri încetişor-încetişor. Dar am făcut schimb de numere de telefon, am ţinut legătura şi în fiecare seară ne scriam.”

Toate sătuleţele şi oraşele de pe traseu au spaţii de cazare speciale pentru pelerini şi de regulă se pot caza direct în baza carnetului de călător pe care fiecare pelerin îl primeşte în Saint Jean şi unde adună treptat ştampile din localităţile pe care le bifează.

Însă, din cauza restricţiilor, multe dintre spaţii erau închise. Știa astfel că era de preferat să-şi rezerve un loc cel puţin cu o zi înainte, iar asta însemna şi o condiţionare a ritmului de mers sau a kilometrilor parcurşi.

„Îmi stabileam unde vreau să ajung în ziua următoare. Există şi o aplicaţie unde găseşti toate spaţiile de cazare, câţi kilometri sunt de la un punct la altul şi cum arată terenul. Foarte bine pus la punct totul.

Apoi, traseul este foarte bine semnalizat, trebuie doar să urmezi săgeata galbenă sau scoica galbenă. Sunt două semne. Chiar şi la noi în Iaşi avem unul la semafor la intersecţie la parcul Guliver o săgeată cu scoica galbenă care te îndrumă spre El Camino.”

Dincolo de motivaţia spirituală, Camino înseamnă şi anduranţă fizică

Experienţa în sine a drumului nu este deloc uşoară, mai ales dacă nu ai nici antrenament, ca în cazul Irinei. Nu-și cunoștea foarte bine limitele.

A mers mai mult decât trebuia la început, n-a crescut treptat distanțele parcurse, iar bocancii erau noi, dar nu apucase să-i poarte înainte, ca să se obișnuiască cu ei. Apoi au fost provocările drumului.

„Mie nici nu-mi place să mă documentez foarte mult înainte şi am mers pe principiul vedem ce se întâmplă la faţa locului. Dar cred că mi-am dorit să descopăr aceste lecţii. Am avut noroc de faptul că n-a fost decât foarte puţină ploaie şi un soare destul de blând.

Dar să stai în camere cu 20 sau chiar 40 de oameni de toate felurile e o provocare. Sau faptul că la multe cazări nu aveam bucătărie, aşa că trebuia să ne descurcăm cumva şi să fim inventivi cu mâncarea.

Peste tot sunt restaurante şi majoritatea aveau meniul pelerinului la un preţ cât de cât mai mic, dar nu aveam resurse să mănânc în fiecare zi la restaurant.”

Cel mai mult i-au plăcut răsăriturile pe care le vedea zilnic, deoarece pe Camino ziua începe foarte devreme, când afară este încă întuneric.

„Chiar exista un fel de legendă a drumului care spunea că dimineaţa umbra te împinge ca să ai pornire şi seara, la apus, umbra te trage pe ultima porţiune de drum când simţi că nu mai ai energie, ca să ajungi la destinaţie.”

Spirituală sau pur turistică, o călătorie pe Camino te poartă prin munţi, văi, dealuri şi zone viticole, cătune cu case din piatră sau chirpici, pieţe mari sau oraşe aglomerate. 800 de kilometri în care iei viaţa de la capăt în fiecare zi şi nu poţi decât să te minunezi de tot ce-ţi iese în cale.

„În O Cebreiro, chiar la intrarea în Galicia sunt nişte munţi superbi, iar în zona Navarra sunt zone viticole cât cuprinde şi cerul are un albastru de Spania foarte fain. M-a impresionat catedrala din Leon la fel de mult. Am ajuns acolo într-o zi când soarele strălucea foarte puternic şi clădirea căpătase aşa o lumină specială.

Am mai mers prin tot felul de sătuleţe mici şi pitoreşti cu căsuţe, aliniate unele lângă altele. Îmi era un peisaj tare familiar şi îmi aducea aminte de casă.

Şi oamenii când te văd cu rucsacul te salută şi chiar sunt deschişi să interacţioneze. În general vorbeam mai mult cu cei de la localurile sau barurile unde ne opream să mâncăm sau să ne luăm provizii.”

Un sentiment care a însoțit-o pe tot parcursul drumului a fost siguranţa. Pe traseu erau foarte puține animale libere și, oricum, nu erau agresive, plus un sistem mai bine pus la punct de patrulare din partea autorităţilor locale.

„Ei au un «guardia civil», un fel de poliție locală, care patrulează mult prin zonele pe unde trec turiști și care sunt mai ciudate, adică au un potențial de pericol mai mare.

Bine, s-au întâmplat și pe acolo tragedii de-a lungul timpului, nimic nu e perfect, dar am avut pe Camino un sentiment de siguranță pe care eu nu l-am avut pe nicăieri în altă parte.

Puteai să mergi în orice moment din zi sau din noapte și în orice zonă, indiferent că era sat, oraș, pădure sau platou deschis, fără să simți teamă. Oricum, a contat mult și faptul că nu era niciodată de-a dreptul pustiu pe traseu și tot timpul era cineva ori în fața, ori în spatele tău.”

Rănile picioarelor vindecă rănile sufletului

Traseul în sine nu este neapărat foarte dificil, fiind presărat cu puţine porţiuni de creastă şi curbe de nivel care presupun urcări şi coborâri succinte.

Însă dificilă este obligaţia de a trăi doar cu propriile gânduri şi remuşcări. Aproape o săptămână a mers numai pe teren drept, pe un platou foarte sus în munți.

„Din punct de vedere psihologic, pentru mine a fost mult mai dificil să merg pe acel traseu lin pentru că totul era foarte monoton și mi-a dat spațiul de contemplare în care să mă confrunt cu mine. Ăla e momentul în care te năpădesc toate gândurile deodată și îți trece viața pe dinaintea ochilor, așa că șansele să plângi pe bucata aia de drum sunt mari.”

A avut noroc de oamenii pe care i-a întâlnit și care au sprijinit-o, chiar a format un grup cu încă vreo patru femei de pe traseu.

„Mi-au fost mare sprijin în momentele emoționale, au stat cu mine, m-au ascultat, m-au încurajat, Partea frumoasă a fost că fiecare dintre noi avea momente în care ceda și plângea, așa că primea la rândul ei susținere din partea grupului.

Mi se pare incredibil să vezi cum oameni din cinci țări diferite au povești și trăiri similare, dar și modul în care eram capabile să fim una pentru cealaltă acolo chiar dacă ne cunoșteam doar de câteva zile. Femeile când stau de vorbă vindecă foarte multe lucruri.”

„În acele momente de singurătate procesam toate discuţiile şi trăgeam singură concluziile”

Irina a plecat la drum încercând să se regăsească, simțind că nu mai ştia cine este. Drumul şi oamenii întâlniţi pe traseu au ajutat-o să înţeleagă mai bine bucăţele din propria viaţă, aşa cum ajunsese să înţeleagă provocările traseului.

Fiecare etapă a drumului însemna o creştere a ritmului de mers, dar şi oameni cu care reuşea să se conecteze într-un mod foarte profund, chiar dacă îi întâlnea doar pentru câteva ore.

„Mereu analizam şi mă întrebam ce a vrut să însemne treaba asta, ce impact are asupra mea, când am mai avut astfel de interacţiuni în viaţa mea, cum mi-au afectat acţiunile mele dezvoltarea. În acele momente de singurătate procesam toate discuţiile şi trăgeam singură concluziile.”

Cu mulţi dintre ei a reuşit să menţină un contact permanent pe durata călătoriei. „La finalul zilei ne scriam, ne întrebam pe unde am ajuns sau cum ne simţim picioarele. Mereu era vorba despre picioare. Într-un fel aveam grijă unii de alţii ca un «support group».”

Mai povesteşte că i-au rămas în suflet trei dintre pelerinii alături de care a mers. „Au fost cumva ca în «Christmas Carol»: Fantoma Crăciunului trecut, prezent şi viitor. Au scos din mine exact ceea ce trebuia pentru a-mi înţelege trecutul, ancora în prezent şi să cred în el, ca apoi să am libertatea să-mi văd viitorul.

Fiecare în felul lui a stârnit în mine reacţii şi comportamente care s-au sedimentat mai târziu şi pe care le-am digerat în zilele în care mergeam mereu singură.

De exemplu, un turist cu care am mers o bucată de drum, un fel de fantoma prezentului, era un puşti de 20 şi ceva de ani, mult mai tânăr decât mine. Dar avea aşa o bunătate în el şi o lumină aparte, vorbea cu aşa multă blândeţe.

Într-un moment de vulnerabilitate în care îi povesteam ce mă doare pe mine în viaţa asta, că simt că nu-s bună de nimic, că sunt bulversată şi că nu mai ştiu cine sunt, ca tot omul care ajunge la disperare, m-a încurajat foarte mult.

Mi-a spus că «Tu ştii cine eşti! Ştii sigur că eşti mamă, ştii sigur că mergi de 400 de kilometri deja şi ai trăit experienţa de pelerin. Ai mers pe jos, ai făcut nişte lucruri pe care nu oricine le poate face, ai conversat cu toţi oamenii ăştia în mai multe limbi.

Uite câteva chestii pe care le ai acum în viaţa ta sigure sigure şi pe care le faci bine. De aici poţi să construieşti ce vrei tu!»”

Apoi a mers vreo două zile cu o doamnă din Franța. Recent îi murise soțul, cu care mereu plănuise să facă drumul acesta împreună, dar din cauza pandemiei n-au mai apucat. În amintirea lui, a decis să meargă singură. Mergea cu o scoică cu poza lui, ca și cum ar fi merge împreună.

„S-a întâmplat să se întâlnească cu un cuplu tot din Franţa, dar de data asta ea era bolnavă şi au zis că vor merge cât pot ei. Mergeau foarte încet, dar erau nişte oameni atât de joviali şi de buni. Chiar şi după ce am terminat El Camino am continuat să ne mai scriem. A fost o conexiune pe care nu ştiu dacă aş fi regăsit-o în alt context sau în altă parte.”

„Cu toţii eram împinşi de aceeaşi motivaţie. Fiecare vedea în celălalt o bucăţică din propria fiinţă sau din poverile cu care venise.”

Irina a plecat cu gândul de a fi deschisă tuturor posibilităţilor şi de a primi orice lecţie îi oferă drumul. Pe tot parcursul celor 800 de kilometri parcurşi pe jos, era absolut imposibil să rămână singură sau să se însingureze, chiar dacă a plecat la drum de una singură. Simţea că orice om era inclus într-un grup.

„Faptul că aveai rucsac în spate şi mergeai pe Camino era suficient să te introducă în categoria oameni de încredere. Cu toţii eram împinşi de aceeaşi motivaţie. Fiecare vedea în celălalt o bucăţică din propria fiinţă sau din poverile cu care venise.

Chiar dacă nu ştiai exact de ce merge cel de lângă tine pe Camino, ştiai că e ceva acolo, are o motivaţie. Pentru mine chiar asta a fost frumuseţea, că mă întâlneam cu unii, apoi cu alţii şi Camino era cel care decidea dacă aveai să-i mai revezi pe oamenii ăia. Aşa că apreciam clipa.”

Aceste lecţii spontane învăţate pe traseu au ajutat-o să se regăsească, să nu se mai învinovăţească atunci când nu putea mai mult, să o lase mai uşor în loc să abandoneze şi să-şi regleze ritmul după vocea interioară.

„Într-una din zile mă durea foarte tare piciorul, mi se umflase şi abia mergeam. S-a întâmplat că fix în ziua aia localităţile erau foarte departe una de alta. Pentru că simţeam că nu mai pot, îmi propuneam mici ţinte, de genul să ajung până la copacul ală sau să trec dealul. În ziua aia făceam «baby steps» şi sărbătoream fiecare mică victorie.”

În altă zi a vrut să renunţe şi să se întoarcă acasă. Se simţea necăjită și copleșită de trecut, îi era foarte cald şi o durea atât de tare piciorul încât plângea și se certa cu drumul, îi spunea că îi pune numai piedici. Chiar atunci s-a întâlnit cu cineva care, la fel, voia să renunţe.

„Stătea singură la un bar şi bea bere. Nu o cunoşteam, dar m-am oprit şi eu lângă ea. Mi-am luat şi eu o bere, convinsă fiind în sinea mea că oricum voi renunţa.

Am avut conversaţia aia «icebreaker», de unde suntem, cum ne cheamă, de ce-ai venit pe Camino, apoi tot am povestit. Din vorbă în vorbă am decis să nu abandonăm încă şi am decis să mai mergem împreună o bucată de drum.”

El fin

Şi-a încheiat călătoria pe 1 noiembrie, după o lună întreagă petrecută pe drum, în care a mers zilnic în jur de 25 de kilometri.

„Despărțirea de Camino, cu toate urcușurile și coborâșurile lui, a fost mai grea decât mă așteptam. Dar am primit-o cu recunoștință așa cum am primit și toate celelalte senzații parcurgându-l. Unde un drum se termină, altul începe, nu-i așa?”

Chiar şi după ce s-a întors acasă, nu s-a mai putut opri din mişcare, spunând că s-a trezit în ea nevoia de a fi tot timpul afară şi de a explora şi chiar se gândeşte se repete călătoria împreună cu fiicele ei sau tot singură, când va fi într-un alt punct al vieţii.

„Cred că aproape o lună am fost încă sub influența senzației de beatitudine, de serenitate, pe care o dobândisem, după aia am început să mă trezesc la realitate. Dar încă simt influența cumva.

Faptul că merg prin Iași și văd din când în când săgeata galbenă și scoica pelerinului, realizez că viața m-a adus în zona unde le întâlnesc foarte des.”

„Eram pe cont propriu și în același timp, parte din ceva mai mare”

La finalul drumului, Irina a învățat probabil cea mai prețioasă lecție, că trebuie să îți dovedești ție că te descurci singur, că ești liber și independent chiar dacă la un moment dat ajungi să faci parte dintr-un grup. Asta vine la pachet și cu o întoarcere la lucrurile esențiale.

„Practic zilele noastre erau cam ca o rutină și foarte simple. Te trezeai la 5-6 dimineața, plecai la drum, pe la 10 te opreai undeva și mâncai, la amiază ajungeai în următoarea localitate unde probabil te și opreai pentru cazare, îți tratai picioarele și eventual îți mai spălai niște haine, mâncai și poate mai socializai puțin, dar inevitabil te culcai devreme.

Iar a doua zi o luai da capăt. Asta era o rutină confortabilă pentru că nu îți mai făceai griji pentru altceva și te desprindea de tot stresul vieții pe care o duci în mod normal.

Eu am plecat cu ideea asta, că sunt deschisă tuturor posibilităților. Să vină înspre mine, să primesc ce vine, să învăț cât pot din asta și să dau ce pot eu mai departe. Asta era noua mea mantră.

Am luat fiecare experiență fix așa, că e o oportunitate de învățare pentru mine iar drumul mi-a arătat că primeam ce aveam nevoie, nu ce voiam. Poate că eu voiam să mă distrez, dar primeam oportunități să plâng și să mă gândesc la viața mea.”

---

Irina și-a crescut copiii în același spirit liber pe care îl iubește și ea. La aproape 40 de ani, se simte mai curioasă și mai plină de viață decât oricând. Această curiozitate o pune adesea pe drumuri și în situații inedite, apropiind-o astfel de oameni și nevoile lor.