De la Odesa până la Iași sunt 325 de kilometri, o distanță pe care, în condiții normale, o poți parcurge în aproximativ cinci ore. De la finalul lunii februarie, însă, drumul pare să se fi dilatat, să se fi lungit și să fi fost împânzit de obstacole.

Până să ajungă în Iași, Sonia a petrecut peste 18 ore între Odesa și granița cu Republica Moldova, apoi între Chișinău și Iași. Îndesată alături de sora și bunica ei într-un autobuz plin de alte persoane care fugeau de războiul ce nu izbucnise cu mult timp în urmă, Sonia aștepta să vadă ce urmează în călătoria ei.

Sasha, o altă refugiată ucraineană ajunsă în Iași, s-a urcat într-o mașină LADA și împreună cu sora, mama ei și cei patru copii ai familiei, au pornit la drum, încercând să lase în spate, pentru moment, ceea ce pentru atât de mult timp au numit „acasă”.

Fiecare dintre ucrainenii ajunși în Iași au parcurs acest drum care a devenit, pentru ei, o experiență în sine, o amintire care cândva va fi „cool” de povestit nepoților, așa cum spune Sonia râzând.

„Era 8 martie. Bunica, sora mea și cu mine am fost primele trei care am plecat. Atunci nu știam că și mama, alături de celelalte două surori ale mele, vor veni în România.

Era a treia săptămână de război, deci la graniță erau șiruri lungi de mașini — din cauza asta, autobuzul nu a ne-a putut lăsa chiar la intrarea în Republica Moldova.

S-a oprit acolo unde începea rândul și a trebuit să mai mergem pe jos încă vreo cinci kilometri. Ningea și bătea vântul. Pentru bunica mea, care trecuse nu de mult printr-o operație, a fost mai dificil.

Am avut noroc că într-una dintre mașini mai era un loc, iar familia aceea s-a oferit să o ia și pe ea. Eu și sora mea am continuat să mergem pe jos”, povestește Sonia, scormonindu-și parcă prin amintiri.

Sonia, 22 de ani, speră ca plecarea din Ucraina să devină cândva doar o amintire „cool” de povestit nepoților

Din poveștile lor, pare că timpul stă în loc la granițe. Înșiruiți unul în spatele celuilalt, așteaptă ca pașapoartele să le fie verificate pentru a li se permite trecerea spre Republica Moldova și mai apoi, spre România. Mulți dintre ei au ales să vină în Iași pentru că în Chișinău majoritatea locurilor oferite pentru cazare erau deja pline.

„O altă mașină ne-a dus în Chișinău, unde am stat pentru o oră la niște prieteni de-ai bunicii mele. Mai apoi, fostul soț al bunicii, care e român, a venit după noi și ne-a ajutat să trecem granița”, spune Sonia.

Copiii războiului

Odată ajunși în Iași, mulți dintre ei și-au găsit locul în casele prietenilor sau cunoștințelor pe care le aveau aici. Alții s-au refugiat în centrele create peste noapte, rugându-se ca războiul să se termine cât mai repede astfel încât să se poată întoarce la bărbații pe care i-au lăsat acasă. Însă, după câteva săptămâni petrecute aici, și-au dat seama că s-ar putea ca lucrurile să nu se desfășoare așa cum au sperat.

„M-a durut când am părăsit Ucraina, pe 24 februarie”, îmi explică Anna, fotografă din Odesa. „Timp de două săptămâni, cât am locuit inițial aici, speram să mă pot întoarce acasă, speram că războiul se va sfârși, speram în fiecare zi că războiul se va sfârși.

După acele două săptămâni, am înțeles că războiul nu se va sfârși”, spune ea, ținându-și palmele încrucișate și mutându-și rapid privirea de pe un perete pe altul, evitând contactul vizual.

În această situație, cei aproximativ 20.000 de refugiați care au trecut prin Iași au fost puși față în față cu decizii importante pentru viitorul și stabilitatea lor. Mulți dintre ei au plecat mai departe, în alte orașe ale României, în alte țări precum Polonia, Germania sau Republica Cehă, sau chiar înapoi în Ucraina.

Pentru a ușura situația refugiaților din Iași, start-up-ul local ThinkOut a pus pe picioare o platformă prin care le furnizează toate informațiile necesare legate de locuințe, acte, locuri de muncă și alte lucruri importante.

S-au apucat de lucru la începutul lunii martie și în mai puțin de o săptămână, pe 8 martie, au lansat Ukrainians in Iași, însumând deja 60 de job-uri disponibile.

„Unul dintre prietenii noștri a luat în gazdă o familie. Discutând și cu ei și intern, ne-am gândit că cel mai util mod de a-i ajuta pe termen mai lung este să facilităm găsirea unui loc de muncă aici.

Nu am vrut să facem doar un site în care să postăm job-uri și atât, așa că ne-am gândit să facem asta doar la nivel local — ne-am gândit că așa va fi mai ușor și pentru noi de ajuns, discutat cu angajatori”, explică Sorina Miron, reprezentant al asociației Ukrainians in Iași.

Sorina Miron, Communication Specialist la ThinkOut și Ukrainians in Iași, spune că s-au concentrat mai mult pe job-urile *blue collar*, pentru a ajuta oamenii care au mai puține oportunități decât cei din IT

În Iași au rămas acum aproximativ 2.000 de refugiați care încearcă să-și facă din oraș o a două casă. Au reușit să-și închirieze apartamente în care stau împreună cu familia sau cu prietenii alături de care au plecat. Își caută locuri de muncă și sunt angajați în diverse domenii.

Adolescenții își continuă cursurile online, gândindu-se chiar să se înscrie, în cazul în care războiul va continua și până la începutul următorului an școlar, la licee de aici. Copiii participă la activități organizate de diferite grădinițe.

„Cei de la Twinkle Star au creat o grupă pentru copii până în 10 ani; se fac activități în timpul zilei și există și un spațiu de comunicare pentru mamele care nu au încă un loc de muncă și au nevoie să mai vorbească cu cineva. Acolo vin zilnic între 10 și 15 copii și au și o persoană care se ocupă de ei. Își doresc să continue activitatea până la finalul lunii iunie, când se încheie anul școlar”, spune Sorina Miron.

Pe lângă Twinkle Star, mai sunt și inițiative precum cea a grădiniței și școlii private Hänsel und Gretel, unde există grupe mai mici și activități mai fluctuante, în funcție de ceea ce se întâmplă în familiile copiilor.

De asemenea, Clubul Rotary Iași a organizat un centru la Camera de Comerț iar acum strâng fonduri pentru a putea angaja persoane cu experiență în îngrijirea și educarea copiilor.

Mama, stâlpul familiei

Olga a ajuns în România la trei zile distanță după ce mama și două dintre fiicele ei se stabiliseră în casa unor prieteni pe care îi cunoșteau de când au locuit în Maroc.

Însoțită de celelalte două fiice ale ei, Olga a plecat doar cu un schimb de haine și un rucsac în care și-a adunat toate documentele necesare și câteva medicamente. Pentru că mama ei a fost profesoară de limba română, întreaga familie a început să studieze limba aproape imediat ce a ajuns aici.

Tot prin intermediul mamei sale a descoperit și pagina Ukrainians in Iași, fiind contactată mai apoi pentru a trimite un CV. A început să lucreze imediat alături de echipa Ukranians in Iași, ocupându-se de interviurile pentru locurile de muncă ale altor refugiați care nu știu limba engleză.

De altfel, ea e persoana care răspunde la toate apelurile în limba ucraineană și limba rusă, în fiecare zi, chiar și în timpul weekend-urilor.

„Am simțit, de când sunt aici, că există mai multă siguranță în viața mea după haosul războiului, există lucruri concrete. E foarte important să te simți util, să simți că te poți întoarce la o viață normală, să mergi la birou, să înveți ceva nou.
Înainte de război, lucram ca manager pentru proiecte internaționale, dar lucram în mare parte în limba engleză. Să devin traducător pentru proiectul Ukranians in Iași a fost o idee minunată din punct de vedere profesional, înseamnă că îmi pot urma drumul carierei începute în Ucraina”, explică Olga pe un ton blând și calm, care-i face cuvintele să ajungă la tine și să nu le mai uiți.

Olga s-a alăturat echipei Ukrainians in Iași și răspunde la toate apelurile în limba ucraineană și limba rusă

Sonia, fiica cea mare a Olgăi, lucrează și ea la o școală privată din Iași. Este asistentă de învățător pentru o grupă de copii cu vârste cuprinse între 6 și 12 ani. În Ucraina era logoped și lucra, în mare parte, alături de copii cu dizabilități.

Timp de două luni de la sosirea în România și-a păstrat vechiul loc de muncă, înregistrând videoclipuri și scriind materiale educative. Pentru că este și studentă la master, își petrecea majoritatea timpului stând în casă, în fața unui laptop. Când a simțit nevoia de o schimbare și presiunea de a fi un ajutor pentru familia ei, Sonia a decis să se angajeze.

„Se împlinește aproape o lună de când lucrez la această școală. A fost destul de dificil din cauza barierei lingvistice. Îi văd pe copii, îmi dau seama că uneori poate se ceartă, dar nu înțeleg motivul pentru care se ceartă. Îmi doresc să ajut, să intervin, dar dacă nu pot înțelege iar ei nu-mi pot explica, trebuie mereu să aștept un alt profesor care să-mi traducă.

Uneori mă simt de parcă nu aș aparține locului, chiar dacă știu că profesorii, copiii, fac tot ce pot pentru a mă simți confortabil”, îmi povestește Sonia fixându-mi privirea cu ochii albaștri.

Munca — pastila contra stresului

La fel ca Olga, Sasha a venit în Iași alături de familia ei. A plecat din Ucraina împreună cu sora sa, Anna, mama lor, și cei trei copii. Acum locuiesc împreună într-un apartament din Păcurari alături de o altă prietenă de-ale lor, Rita.

La scurt timp după ce au ajuns aici, ambele surori s-au angajat la salonul Concept TREI, unde Sasha este manichiuristă, iar Anna coafeză. În Odesa, cele două aveau salonul lor, unde lucrau, de asemenea, împreună.

„Am început să lucrăm aici pentru că aveam nevoie să trăim, aveam nevoie de bani. Viața în România e mai scumpă. De altfel, atunci când nu lucram eram atât de stresată, mă simțeam rău, mă gândeam la tot felul de lucruri teribile”, povestește Sasha.

Surorile Anna (stânga) și Sasha (dreapta) s-au angajat la scurt timp după ce au ajuns în Iași la salonul Concept TREI

Adesea sunt angajați mai mulți ucraineni în același loc pentru a le fi mai ușor să comunice și să se integreze. Atunci când procesul de angajare se desfășoară prin echipa Ukranians in Iași, aceștia păstrează legătura cu angajații, verificând modul în care se desfășoară colaborarea și compatibilitatea dintre ei și angajatori.

„Acum avem peste 200 de job-uri postate pe site, sunt foarte multe în IT, dar oamenii din IT își pot găsi singuri un job, fără să aibă prea multe probleme. Din această cauză noi ne-am îndreptat mai mult spre zona asta de blue collar, să ajutăm oamenii care chiar nu au prea multe oportunități și resurse”, explică Sorina Miron.

Pentru persoanele care ajung în Iași prin compania la care lucrează, procesul este de multe ori mai ușor. Compania este cea care se ocupă de transport, cazare și toate celelalte lucruri necesare de care ar putea avea nevoie, astfel încât până și trecerea graniței se desfășoară cel mai adesea mai repede decât în alte cazuri.

„Compania ne-a susținut, ne-a ajutat cu transportul și mulți dintre colegii mei au venit cu mine. O parte dintre ei s-au mutat în alte orașe, în alte țări, dar eu și câțiva dintre membrii echipei mele am rămas aici, unde există un birou.

Merg la birou pentru a mă ține ocupată, pentru a mă bucura de atmosferă. Sunt singură aici — familia, prietenii, sunt împrăștiați peste tot prin lume. Sunt singură aici și din acest motiv îmi este mult mai ușor să lucrez de la birou”, îmi explică Nina, project manager la o companie de IT din Iași.

Subscribe now

Singur în țara altcuiva

Fiind țări postcomuniste, România și Ucraina se aseamănă atunci când vine vorba de arhitectură, religie și valori culturale. Multe dintre persoanele întâlnite mi-au spus că tocmai asemănările acestea sunt cele care le oferă o stare de comfort, făcându-le să se simtă mai aproape de casă.

„Dacă există o diferență majoră este faptul că oamenii din România fac totul mai încet, au nevoie să se gândească înainte, au nevoie de timpul lor. În Ucraina, totul se întâmplă repede. Trebuie să mă străduiesc să fiu atât de relaxată”, îmi explică Katia, care de aproape trei luni este chelneriță la Bindu.

Katia are 18 ani și inițial a încercat să meargă voluntar în armată, din dorința de a-și proteja țara alături de oamenii care luptau în Mariupol. A fost refuzată din cauza vârstei și așa a ajuns singură în Iași. Mama și fratele ei au rămas în Ucraina, iar ea și-a găsit aici o „familie adoptivă”, niște prieteni făcuți în timpul călătoriei, cu care locuiește acum și care au grijă de ea.

„În casa în care stau mă simt de parcă aș aparține unei familii. Nu am avut un tată și nu am avut o familie ideală. Am 18 ani, nu mai sunt un copil, dar aici mă simt în siguranță. Cuplul cu care locuiesc mă așteaptă până îmi termin turele de noapte. Ei lucrează până la ora 20:00 iar eu ajung uneori și la 01:00 acasă, dar ei mă așteaptă”, îmi povestește Katia zâmbind.

Pentru că și în Ucraina lucra ca ospătar, nu-și dorește să plece curând de la Bindu. Se gândește să înceapă și studiile aici, în cazul în care va obține un permis de ședere. În Ucraina îi plăcea teatrul, îmi spune, dar știe că aici va fi dificil până când va învăța limba română.

Katia, 18 ani, a vrut inițial să meargă în armată, să lupte alături de cei care apărau Mariupolul

Anna s-a urcat în mașină la câteva zile după ce a izbucnit războiul și a plecat la Chișinău. Pentru că nu erau destule locuri de cazare, după o noapte și-a continuat călătoria spre România. Ar fi vrut să-l ia și pe fratele ei mai mic, care locuia în casa părintească, în Voznesensk, un orășel în apropiere de Odesa, dar s-a temut să facă drumul.

Între timp, părinții celor doi s-au întors din Sri Lanka, unde plecaseră în concediu înainte de invazia rușilor. Anna le-a cumpărat bilete pentru România, dar au stat doar câteva zile cu ea și au decis să se întoarcă acasă.

Singură în Iași, nu a putut face nimic timp de o lună. Se simțea paralizată de presiunea războiului și spera doar că se va termina cât de curând.

De trei luni, de când e aici, s-a întors în Ucraina de patru ori: prima dată alături de părinți, a doua oară pentru a-și lua câteva haine, a treia oară pentru a lua ce mai rămăsese acolo și a patra oară pentru a se întâlni cu o prietenă care urmează să devină mămică.

A făcut toate aceste drumuri cu mașina personală, fiind, de cele mai multe ori, doar scurte vizite — pleca dimineața din Iași și se întorcea a doua zi. „Am vizitat orașul în care m-am născut. A fost foarte ciudat, nu mai era orașul meu”, îmi povestește Anna.

Din cauza șocului, Anei i-a luat mai mult timp să se adapteze. Fiind fotograf și liber profesionist, spera că războiul se va opri și că se va putea întoarce la ceea ce știa, la vechii clienți și la relațiile pe care și le formase.

Abia la o lună după ce s-a stabilit în Iași a început să răspundă la mesajele primite de la alți fotografi din România. Spune că din cauza barierei lingvistice, pentru că începuse să învețe limba engleză cu doar un an înainte, îi lua și câte o oră să răspundă la un mesaj.

„Îmi place ceea ce fac. Nu e muncă, e o pasiune, e viața mea. Sunt fotograf de 12 ani, asta înseamnă jumătate din viața mea. Nu știu ce aș face dacă nu aș fi fotograf. Nu vreau să renunț. Vreau mai multe lucruri de făcut, mai multe întâlniri, mai multe călătorii aici, în România. Pentru mine, România seamănă mult cu Ucraina, e o a doua casă. E siguranță”, îmi spune Anna.

Pentru Anna, România seamănă mult cu Ucraina și e locul unde vrea să-și continue munca de fotograf

Acum, Anna are calendarul plin. Lucrează aproape în fiecare zi pentru că oamenii o angajează datorită recomandărilor și prețurilor mici. A reușit să ia legătura cu mulți fotografi cu care a mers la nunți, alături de care a făcut fotografii.

„Această nouă viață mi-a arătat cât de puternică și deșteaptă sunt. În Ucraina era ușor să găsesc clienți, să găsesc oportunități de muncă, dar aici e foarte dificil. Dificil, dar interesant”, concluzionează Anna.

Atitudinea Annei o păstrează mulți dintre oamenii cu care am vorbit. Ridică din umeri, își pictează un zâmbet pe față și-mi spun: „Nimeni n-a plănuit războiul ăsta, așa că de ce să mai plănuim ceva de-acum încolo?”.

Iașul nostru

Lecțiile ucrainenilor refugiați în Iași…