Pe Alex și Lucia Popovici i-am cunoscut acum mai bine de 20 de ani. Cu Alex am împărțit redacția, pentru o perioadă scurtă, la Opinia Studențească (revistă studențească săptămânală publicată la Iași), iar cu Lucia am împărțit o altă redacție, cea a Editurii Polirom, unde am fost colege câțiva ani.
Până când fiecare, de la un punct încolo, a urmat o altă cale. Eu am rămas cu nostalgia acestui univers al cărților, ei și-au luat inima în dinți și au riscat cu un proiect pe care îl coceau de prea mult timp – o editură a lor.
Răsfoind câteva dintre cărțile publicate de ei, am observat adresa sediului editurii Alice Books – strada Nicolae Grigorescu, Valea Lupului, Iași. Pornind de aici am vrut să aflu mai multe despre cum se naște o editură într-un loc care nu e, în mod tradițional, un pol cultural.
Între fuga de oraș și apropierea de „acasă”
Alex și Lucia s-au cunoscut în facultate. Ea studentă la Litere, el la Jurnalism. Au rămas în Iași după terminarea studiilor și au schimbat chirii și joburi. Au încercat la un moment dat să schimbe și orașul. Chiriile din Iași au fost greu de dus.
Au locuit într-un apartament la demisol, în Păcurari, unde au fost nevoiți să acopere ferestrele ca să se ferească de privirile curioșilor și unde praful acapara totul. A urmat un apartament la etajul 5, în Rond 28, unde s-au confruntat cu gândaci, cu neglijența unui vecin și mai ales cu zgomotul constant.
În 2010 Lucia l-a născut pe Dragoș și s-au mutat pentru doi ani la Bacău, mai aproape de familie. Deși traiul de acolo a fost mai liniștit, problema găsirii unor locuri de muncă potrivite pentru pregătirea lor i-a determinat să vândă apartamentul cu un preț mult mai mic față de cumpărare, prinseseră criza din 2008-2010, și să revină în Iași. Unde a urmat o altă chirie, apoi imediat decizia de a cumpăra o casă departe de agitația orașului.
În 2016, în Valea Lupului au găsit ceea ce căutau.
Alex: Când ne-am mutat, în spatele nostru mai era o casă și jumătate de stradă construită. Dincolo de casa din spate era câmp. În partea din dreapta, câmp. Chiar când ne-am mutat, eram sus și priveam de la balcon, atunci mi-a zis agentul imobiliar: Stați liniștiți că în câțiva ani aici o să fiți în mijloc.
Lucia: În 2015 s-au mutat și bunicii mei în Iași. Temporar au stat la mătușa mea. Dar ideea era să cumpărăm o casă mai mărișoară, să locuim aici împreună cu ei. Din nefericire, în 2016, chiar înainte să ne mutăm, bunicul a murit, iar bunica nu a mai vrut să vină. E o casă frumoasă, ne simțim foarte bine aici, dar e acolo un regret că s-a întâmplat așa, iar bunicul nici măcar nu a apucat să o vadă.
O editură fără investitori, doar din împrumut, ceva economii și curaj
Ideea proiectului apăruse încă din 2009, în perioada cât au locuit în Bacău. Lucia spune însă că pentru mult timp a rămas doar o idee, o dorință neîmplinită pentru că nu-și făcuse temele suficient de bine și dintr-o lipsă de curaj. Însă, în 2019 proiectul a căpătat ceva contur, iar contextul i-a ajutat să pună pe hârtie și să se decidă. Astfel că în 2021, an încă pandemic, au pornit pe drumul ăsta fără vreo plasă de siguranță.
Lucia: Îmi dădusem demisia de la Polirom, mai făceam o traducere, mai o subtitrare, dar nu era un venit constant. Am avut noroc că Alex avea atunci un job foarte ok și îmi permiteam să mă joc un pic. Am demarat proiectul editurii cu o carte care era în domeniul public. Am găsit un traducător dornic să o traducă din japoneză. Sincer, nu m-am gândit că o să ajungem aici, la 80 de titluri publicate deja... A fost un fel de hai să-mi fac și capriciul ăsta, pentru că îmi stătea de foarte multă vreme pe creier și voiam să încerc, să văd dacă iese ceva sau nu.
Dacă nu, măcar știam că am încercat și îmi luam gândul, îmi vedeam de viața mea pe altă direcție, subtitrări sau traduceri sau nu știu, mă apucam de profesorat.
Adevărul e că nu puteam să construim la proiectul editurii, dacă nu aveam casa. Pentru că odată ce au început să vină cărțile, am folosit spațiul, care inițial era al bunicilor, drept depozit. Acum am rezolvat problema, avem depozitul în București, iar camera aceea a devenit biroul lui Alex.
Alex: La momentul acela, cred că am primit o primă la job și am împrumutat niște bani de la vecinul de peste gard – nu era o sumă uriașă, dar era importantă pentru scoaterea primei cărți – pe care i-am înapoiat în vreo doi ani cred. Deci nu am avut nici un investitor, doar economii proprii și banii împrumutați. Da, eram conștienți că e posibil să nu funcționeze. Am plecat cu ideea că suntem dispuși să pierdem banii, dar măcar să încercăm.
Cine este Alice și ce și-a propus să transmită publicului cititor
Pentru alegerea numelui editurii au apelat la o agenție de naming. Nici una dintre variantele oferite de agenție nu rezona cu ceea ce aveau ei în minte legat de proiect. Au renunțat și au trecut la brainstorming intern.
Alice exista deja în gândul Luciei, dar se îndoia de puterea numelui. Cu un nume propriu și un logo îndrăzneț, Lucia își amintește când a primit feedback pozitiv de la agenții și editorii de la târgurile de carte din Londra și Frankfurt. Ceea ce le-a dat curaj pe mai departe.
Lucia: Nu știu în ce măsură transmite sau nu, dar Alice e în primul rând o editură cu cărți feministe sau axate pe experiența feminină și pe problemele minorităților. Încearcă să transmită ideea de editură mai jucăușă, mai tânără, mai curioasă, un pic mai zvăpăiată, mai neconvențională, ușor ieșită din tiparele obișnuite.
Am simțit întotdeauna nevoia de subiecte mai îndrăznețe, de coperți mai îndrăznețe, mai atrăgătoare. Să trecem de bariere, de tabuuri. Am simțit nevoia de cărți mai politice sau mai angajate, care să stârnească, să provoace conversații, să fie controversate.
Alegerea titlurilor din portofoliu
E un proces în care la început s-a implicat și Alex, dar în mare este aportul Luciei. Se poate spune socotind anii ei de experiență în domeniul editorial – corector, redactor, Rights Manager și redactor-șef al departamentului de non-ficțiune – că are un „organ” exersat pentru a identifica titlurile care aduc ceva diferit.
Ajută cu propuneri și cei trei redactori angajați ai editurii. Se feresc să publice titluri după rețete. Ceea ce îi atrage la câte un titlu sau altul e tocmai ineditul poveștii.
Lucia: Încercăm să păstrăm totuși o direcție, adică cititorii noștri să știe că găsesc realmente povești. Povești emoționante sau poate ceva ce nu au mai citit vreodată. Mi-e foarte greu să spun cum aleg cărțile.
Exemplul cel mai bun este cel al lui Miguel Gane. De la un interviu cu el găsit întâmplător în presa internațională, am ajuns să îl publicăm noi primii în România. Reacția mea de atunci a fost ceva de genul: e român, e cel mai vândut poet contemporan de limbă spaniolă și nu este publicat în România? De ce nu știm mai multe despre el?
Atunci am luat legătura cu el, i-am scris direct pe Instagram. Mi-a răspuns zicând că e publicat de Penguin Random House Spania și să iau legătura cu ei. Mai întâi i-am publicat romanul, în care mulți români s-au regăsit. E și povestea, dar și scriitura e frumoasă, duioasă.
Am avut noroc că a fost tradus de Marin Mălaicu Hondrari, un traducător și un om deosebit. Au făcut echipă bună amândoi. Acum urmează să publicăm volumul Albastru — antologia de poezie a lui Miguel Gane care se poate precomanda.
O editură mică arată că nu ai nevoie de bugete uriașe pentru vizibilitate
I-am întrebat pe cei doi cum au căpătat vizibilitate și o prezență atât de bună pe social media, în publicațiile online și chiar la tv. Cum a reușit Alice Books să devină mai vizibilă decât marile edituri?
Pe partea de promovare au două colege în București care se ocupă de PR, organizare de evenimente, parteneriate cu diverse festivaluri și ce consideră că se potrivește cu titlurile Alice Books. Și colaboratori care fac un management organizat al conturilor de social media.
Lucia: Cred că ne-a ajutat foarte mult faptul că ne-am păstrat linia asta și am crescut organic. Și am păstrat-o pentru că cititorii noștri se așteaptă să îi surprindem mereu cu câte ceva, să publicăm mereu ceva diferit. Așa am creat o comunitate destul de loială.
Pe lângă asta, încercăm să cultivăm și să păstrăm colaborări foarte bune cu lanțurile de librării și cu librăriile online. La început, a fost mai greu, unele librării percepeau rabat mare, probabil nu prea aveau încredere într-o editură abia apărută.
Alex: Toți urmăritorii pe care îi avem pe platforme au crescut absolut natural. N-am cumpărat niciodată un follower. Toți care au venit, au venit că și-au dorit.
„Noi trebuie să ne adaptăm la nevoile cititorului”
De la an la an, declinul industriei de carte din România se simte tot mai acut, așa că am vrut să aflu ce se întâmplă diferit la Alice Books, căci în cele aproape două ore de dialog nici unul dintre cei doi fondatori nu s-au plâns de lipsa cititorilor sau că nu ar exista cerere de carte pe piață.
Lucia: Nu știu ce facem diferit. Evident, este o perioadă mai dificilă pentru că e contextul de așa natură, dar nu am fost niciodată de acord cu lamentarea sau să mă plâng eu ca editură că oamenii nu citesc.
Încercăm să ne asociem și cu oameni obișnuiți care promovează cărți. Nu doar cu cronicarii sau criticii literari. Nu le minimizez rolul în industria editorială, dar este important ca omul de rând să ajungă să citească, iar acesta își ia mai curând recomandările de la alți oameni de rând.
Avem noroc de o comunitate care ne-a fost alături de la început și ne-a susținut din prima zi, s-a regăsit în cărțile noastre, în tot universul Alice Books. Mulți dintre ei chiar ne spun: v-am citit toate cărțile, fie că era japonez, coreean sau francez. Și recomandă și altora.
Alex: Nu e neapărat vina publicului că nu citește. Mai degrabă, cum pot eu să fac să ajung la cititor? Cum pot să ajut? Ce ne ajută pe noi în perioada asta e colaborarea cu librăriile. Conștientizăm acum mai bine importanța librăriilor și a expunerii.
Cât de mult i-a schimbat locul în relația cu munca
I-am întrebat pe finalul discuției dacă acest „acasă” – locul unde au găsit liniștea și care le oferă timp de introspecție, de pus întrebări, de luat lucrurile de la un capăt la altul –, dacă i-a schimbat în raport cu munca lor și cu proiectul Alice Books.
Lucia: Cred că ne ajută, dar fără să ne dăm seama. Recunosc, acum sunt capabilă să fac lucruri și după ora 18.00. Înainte, când ajungeam seara acasă, eram legumă, efectiv. Nu mai puteam să mai fac nici măcar lucrurile minimale pentru mine însămi, darămite să mai fiu și soție, mamă. Agitația, interacțiunile, munca, responsabilitatea, presiunea... Presiunea cred că era unul dintre factorii principali. Ori, aici există o presiune, evident, dar nicidecum la nivelul acela.
Alex: Nu a fost doar viața la oraș, ci și contextul nostru ca familie și ca oameni ai muncii. Foarte multe vreme am fost pe survival mode și atât. Pe mine m-a ajutat când am început să lucrez de acasă. Mi-e greu să văd asta ca fiind o parte bună în tot ce a fost perioada aia din pandemie, dar recunosc că m-a ajutat mult lucrul de acasă. Și m-a ajutat faptul că pot să ies dimineața să plimb câinele în liniște și să fac lucrurile în ritmul meu cumva. Probabil că sunt mai liniștit de când stau aici decât dacă aș fi stat în oraș. Suntem foarte norocoși din punctul ăsta de vedere.
Obiceiul preferat de când s-au mutat în Valea Lupului
Alex: Îmi place mult seara – anul trecut am făcut-o de prea puține ori – când scoatem masa și mâncăm afară, la umbra casei. După ce trece soarele în partea aia și ne ține casa umbră. A devenit un obicei al familiei, și o facem de câte ori se poate.
Lucia: Ce mi se pare foarte interesant este că noi, chiar și când mergem în vacanță, abia așteptăm să ne întoarcem acasă. Mereu ne gândim: abia aștept să dorm la mine în pat, în liniște.