„O singură viață valorează mai mult decât orice teritoriu”
O profesoară din Odesa povestește cum a ajuns să se refugieze la Iași
Săptămâna trecută am primit pe WhatsApp CV-ul unei profesoare din Odesa care s-a refugiat la Iași, împreună cu fiica și cele patru nepoate.
Ludmila Moroșanu-Demianova este conferențiar la Facultatea de Litere a unei universități private din Odesa. Ea vorbește ucraineană, rusă, italiană și română.
Ne-am întâlnit într-o benzinărie din Iași, unde am băut ceai negru cu lămâie, un tabiet care îi redă ceva din normalitatea vieții pe care a lăsat-o în urmă.
Doamna Ludmila, o femeie cultivată și cochetă, autoare de manuale de italiană și a 180 de articole academice, a fost nevoită să plece de acasă doar cu un mic rucsac și să treacă granița în cârje, fiind operată recent la piciorul drept.
Ea mi-a povestit, în română, de ce a ales să rămână în Iași, când majoritatea refugiaților ucraineni pleacă mai departe către vestul Europei.
Despre șocul războiului
Viața noastră era liniștită, nu ne așteptam la așa ceva, chiar dacă citeam știrile și știam că Putin a adus mulți militari la granița cu Ucraina. Dar eu și cei de acasă am crezut că sunt doar jocuri pentru influență. Absolut nimeni nu și-a imaginat că pe 24 februarie ar putea începe așa ceva. A fost un șoc, un coșmar.
În Donbas au fost mereu tensiuni, dar la noi era liniște. Eu îmi vedeam de carieră, de universitate, de manualele pe care le scriam. Tot ce s-a întâmplat a fost ca și cum ar fi căzut din cer.
Despre decizia de a veni la Iași
Eu am o verișoară în Nikolaiev, care nu a vrut să plece din oraș. Apoi au început bombardamentele, orașul a fost încercuit, iar ea mi-a zis că nu mai poate ieși. Atunci m-am întrebat ce mai aștept eu, să fie încercuită și Odesa? A doua zi, pe 8 martie, am plecat spre România.
În zilele dinainte, deja simțeam atât de multă frică încât nu puteam dormi. Atmosfera asta de frică, ziua pericol, noapte pericol, este insuportabilă.
Să vă dau un exemplu. Avicenna, medicul din Evul Mediu, a făcut un experiment: a pus un miel într-o cușcă, iar lângă a pus un lup. Deși lupul nu putea ajunge la el, mielul a murit din cauza stresului. Asta se întâmplă acum în Ucraina.
Eu luam somnifere puternice, dar nu ajutau. În fiecare noapte se auzeau sirenele. Teoretic ar fi trebuit să mă scol din pat și să ajung cât mai repede la adăpost, dar cum să fac asta în cârje? Mi-am zis că așa nu se mai poate sta, așa că am luat fetele și am venit în România.
Despre trecerea graniței
Autobuzul ne-a lăsat la 10 km de vamă. Era mai frig decât acum și mult umezeală, pentru că e o zonă de stepă. Am pornit pe jos spre graniță, cu pauze la fiecare 300-400m, în care puneam valizele una peste alta ca să mă pot odihni. Lângă noi, erau tot felul de oameni, cu bebeluși, cu pisici, cu câini.
Așa ceva mai văzusem doar în filmele istorice. Chiar și azi când m-am trezit am avut senzația că viața mea este un film. La Odesa aveam o viață plăcută, liniștită. Acum, la 61 de ani, am rămas doar cu un rucsac în spate, în care am luat laptop-ul și diplomele mele.
La vamă erau deja corturi acoperite, unde am primit ceai cald și ceva de mâncare de la voluntari. După ce am trecut în Moldova, la tabăra refugiaților de la Palanca deja erau autobuze care făceau curse directe către Italia, Franța, Germania.
Noi, având rude la Chișinău, ne-am odihnit o noapte acolo, iar apoi am venit la Iași. Aici avem câteva familii de prieteni de mai bine de 20 de ani. Eu iubesc România și mă simt aici ca acasă.
Despre justificările Rusiei
Fiecare țară are legea ei, are dreptul să se conducă pe sine. Altă țară are alte legi, alte obiceiuri. E ca într-un bloc: dacă mie nu-mi place ceva în apartamentul vecinei, că nu face curat sau nu e harnică, nu înseamnă că pot veni cu pușca peste ea.
Diferența de limbă e o problemă artificială. Cei mai mulți ucraineni vorbesc ambele limbi, și ucraineană, și rusă. Noi la Odessa avem 130 de naționalități, nimeni nu este pur armean, sau pur evreu, sau pur rus.
În fiecare om sunt câteva naționalități. Eu însumi am avut o bunică rusă, un bunic ucrainean, o altă bunică moldoveancă. Mergând și mai în urmă, am sânge bulgar, suedez, iar tatăl fiicei mele este un pic grec, un pic tătar. Așa e la Odesa. Care-i problema?
Uitați-vă ce se întâmplă la Harkiv, care e oraș universitar, centru industrial care produce avioane.
Dar orice orășel, orice sat, orice casă, orice viață, o singură viață valorează mai mult decât orice teritoriu sau graniță. Nu pot să-mi imaginez de ce Rusia bombardează spitale, case de copii, e inexplicabil.
Eu și familia suntem în siguranță aici, dar inima mea suferă. Le mulțumesc din suflet românilor că ne-au ajutat, ne-au dat un acoperiș, chiar și hainele pe care le port le-am primit.
Ne-au dat și ajutor moral, asta contează foarte mult. Am o prietenă aici în Iași care m-a îmbrățișat și mi-a zis: „Hai, Mili, curaj!” Asta valorează mai mult decât banii.