„Orașul e un monstruleț care digeră tot”

Scriitorul Bogdan Crețu despre viața la marginea Iașului

Acest interviu, semnat de Ana-Maria Epure, face parte din seria jurnalistică despre viața în localitățile de la marginea Iașului.

Dacă ai o propunere de subiect pentru această serie, poți completa un chestionar scurt.

---

De aproximativ un an fac naveta între Valea Lupului-Rediu și Iași. Nu pot să spun precis că e Valea Lupului sau Rediu, nici locuitorii de aici nu știu exact unde începe o comună și unde se termină cealaltă.

De aproape un an de zile fug de orașul al cărui aglomerare urbană a ajuns în 2025 estimat la 316.000 de locuitori. Se simte însă ca și cum am fi mult mai mulți. Se simte sufocant. Se trăiește haotic, otrăvitor, abrutizant. Și sub forma asta poate evolua un loc care altădată purta etichete de oraș boem, cultural, verde, tihnit.

În ultimii 15 ani Iașul și-a pierdut identitatea aceea de oraș așezat. Mi-era dor de tihnă și de ceva timp nu o mai regăseam niciunde, nici în parc, nici în cafenea, nici la cinematograf, nici măcar pe o alee retrasă. Am regăsit-o sub o formă nealterată încă în Valea Lupului-Rediu.

La primele vizite aveam sentimentul de excursie în aer liber. Auzeam și altceva în afară de vuietul constat al orașului — motoare, claxoane, sirene, bormașini. Vedeam și altceva în afară de beton, sticlă și oțel. Vedeam, într-un final, cum se schimbă anotimpurile.

La propunerea Iașului nostru am fost de acord să scriu despre oamenii din Valea Lupului și Rediu, să-i întreb ce i-a motivat să lase orașul în urmă și să caute aici tihna. Dacă chiar există tihnă în comunele lipite de un oraș care pare că nu-și mai încape între granițe, care a uitat să încetinească și să respire.

Primul om la care m-am gândit, și despre care știam sigur că locuiește în suburbie, a fost Bogdan Crețu, profesor la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Al.I. Cuza” din Iași, critic literar și scriitor.

Într-o sâmbătă de toamnă târzie, în octombrie, chiar în perioada FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași), l-am prins pe Bogdan acasă, în Valea Lupului.

Mi-a dat adresa și chiar m-am amuzat pe moment: iată că merg la un scriitor care locuiește pe strada Marin Preda. Doar că până să ajung pe Marin Preda a trebuit să străbat strada Eugen Lovinescu, care dădea în Lucian Blaga, apoi să prind cu ochiul strada Camil Petrescu sau Marin Sorescu, ori Fundacul Nicolae Labiș.

Când ai ajuns aici? Cum ai făcut pasul decisiv?

Prima oară în 2011, la o inspecție de grad la școală. Îmi amintesc bine: era betonată doar partea abruptă a străzii 1 Decembrie, câteva sute de metri. Habar n-aveam că urma să mă mut în 2012.

Sunt 13 ani și jumătate deja. Și, oricum, nu mai seamănă cu ce era. Pe atunci cred că erau sub 2.000 de locuitori în Valea Lupului, iar acum urcăm sigur spre 20.000. Cu acte, or fi în jur de 16-17.000.

Sunt foarte mulți care nu și-au mai făcut mutație. Știi cum se întâmplă în suburbii... Copii la grădiniță, școală în oraș, ceea ce nu-i fair play pentru comunitate, că totuși ar trebui să plătești impozite, nu?, niște impozite și trebuie să-ți asumi ceva responsabilități, să votezi. Dar oamenii se mută în afara orașelor într-un ritm mult mai accelerat decât se pot replia edilii.

În 2012, eram printre ultimele case, în câmp. Așa m-am mutat eu și cred că asta mi-a și plăcut. A fost, ca multe lucruri importante din viața mea, pură întâmplare.

Am fost la o petrecere la un prieten din Lețcani, Codrin. Cred că era chiar ziua mea, că făceam chefuri pe la el pe acasă, avea spațiu. Și m-am întâlnit cu Bris, amic din studenție, care deja locuia în Valea Lupului. Eu stăteam în cartierul Alexandru cel Bun și eram cu mașina și Bris m-a întrebat dacă nu-l duc și pe el acasă, m-a avertizat că e de urcat un pic. Și l-am adus pe deal, și atunci am văzut că era o casă în construcție lângă el.

Noi tot încercam să ne mutăm, ne uitam, mă rog, urmăream, dar n-aveam nici un plan concret. Ne gândeam să ne mutăm la un apartament cu trei camere sau tot speram că vom reuși, că stăteam într-un apartament foarte mic, întunecos, la parter, orientat spre nord. Cam gotic, așa... Nu vedeam soarele, știi? Și eu sunt dependent de soare. Și după aia, când am văzut casa asta…

Am venit a doua zi, am vorbit cu constructorul. N-am stat să văd zece case sau trei, nici măcar două. Nu. Am văzut-o pe asta, am vorbit cu omul, ne-am orientat să verificăm dacă era o ofertă decentă. Prețurile erau mici, că era după criză. În două-trei zile am vândut apartamentul cu termen de habitație, i-am dat omului avansul. Asta era prin ianuarie-februarie, iar când am venit să-i dau avansul ninsese foarte tare și am urcat foarte greu.

Și atunci a apărut primul red flag?

Nu, eu n-am de-astea. Dimpotrivă, îmi plac stegulețele roșii. După ce ne-am mutat, în prima iarnă a nins frumos, a fost zăpadă foarte mare, mai înaltă decât gardul. Gândește-te că n-aveam case în spate. Bătea vântul de la nord, ne îngropa în zăpadă. Asta ne plăcea. Nu era nimic asfaltat în sat, nu era nici un kilometru de asfalt.

Nu-ți făceai gânduri că rămâneți înzăpeziți, că nu e farmacie aproape?

Aveam 30 și ceva de ani, ce nevoie am fi avut de farmacie? Dacă rămâi înzăpezit e foarte fain că nu te duci la școală și la serviciu, știi? Până la urmă, câte zile ai probleme cu zăpada pe an? Foarte puține. În rest, spațiu cât încape, nu era nici o casă, nici în față, nici în spate. Adică, noi de aici ne uitam cât vedeam cu ochii și era totul alb.

Toate fotografiile din acest material fac parte din arhiva personală a lui Bogdan Crețu.

Mai era câte o casă prizărită, așa, dar în rest câmp și nămeți. Ceea ce pentru copii a fost extraordinar. Ștefan avea trei ani, s-a împrietenit definitiv cu puștiul lui Bris, Kazimir, care era mai mic. Când am ridicat gard între noi, le-am lăsat o poartă-n el ca să nu mai ocolească. După aia ne-am ocupat și am înmulțit gașca: Andrei, Salma, Ilinca, Robert.

Cam cât timp ai fost ultima casă din sat?

Până acum câțiva ani, când ne uitam pe fereastra dinspre Nord, vedeam doar cerul înstelat și legea morală. Nu știu, să fie 4-5 ani de când s-a construit în spate. În rest, am stat ba cu un lan de floarea soarelui, ba cu un lan de porumb sub geam. În față nu se cultiva nimic. N-a fost deloc rău: sănii, biciclete. Foarte sălbatic, așa. Asta și voiam.

Nu vă este greu dimineața să ajungeți în oraș?

Ne coordonăm, când ne-am cocoțat pe deal ne-am asumat unele lucruri, nu ne alintăm. Soția mea e profesoară și se duce oricum la ore dimineața și duce și copiii, iar eu îmi pun cursurile în așa fel încât să pot să-i iau. Și când nu se poate, nu se poate, iau ei un Bolt și vin acasă. Acum au crescut, nu mai au probleme.

Dacă știi când să pleci, nu îți pierzi dimineața în trafic. Dar noi avem noroc, că sunt mai multe rute. Până la universitate, am de condus 7 kilometri, nu-mi trebuie mai mult de 16-17, hai, 20 de minute. Asta-n București sau în altă parte nu-mi ieșea.

Plus că de câțiva ani, cred că de vreo doi, e transport comun cu orașul. Sunt două curse, 901 și 902. Ștefan, băiatul cel mare, le folosește cu mare lejeritate. Dar ani de zile am depins de mașină, asta e clar. Punând una peste alta, este decizia care ne-a schimbat în bine viața. Adică nu am nici o ezitare, am ales excelent.

Care e prima amintire de aici?

Deal, zăpadă, casă. Casa, când am văzut-o eu prima oară era construită la roșu, era iarnă. După ce ne-am mutat, nu e chiar prima amintire, dar erau fazani în față. Apoi, nu știu ce făceam prin curte și a dat buzna un iepure. Nu aveam gardul făcut, aveam ceva de plasă. A trecut pe sub gard și s-a oprit în fața mea, uimit, ce naiba caut eu pe terenul lui?

Și mai am o amintire, cred că e mai mult fotografie decât amintire. Era, cred, prima noastră iarna aici. A fost zăpadă foarte mare. Vlad avea o mașină de teren veche, din anii ‘80. Și o plimbam pe aici să ne facă potecă. Nu erau case, doar un mare câmp. Un spațiu foarte bun pentru copii. Adică i-am ținut mult pe dealurile astea când erau mici, i-am tot dus cu bicicletele la pădure. Aveau derdelușul lor, sănii cu volan — să nu-i prind că se plâng când or crește și s-or acri.

Stai, că mai vin amintiri de când ne-am mutat: Ștefan, când ne-am adus tot calabalâcul în casă, a început să alerge prin camere și a așteptat să-l oprim, să-i facem observație, cum era el învățat de la bloc. A fost fericire pură când i-am zis: „Poți să faci tot ce vrei, să sari, să țipi”.

Ne-a plăcut foarte mult aici. Ne place în continuare. S-a aglomerat satul, dar perioada aia mai sălbatică ne-a plăcut tare mult. Pentru că era liniște, spațiu. În plus, ești la 20 de minute de Copou.

Valea Lupului e un pârâu, pârâul Lupului, care e cam secat, de fapt. E foarte în vale satul vechi. Aici s-a construit pe fosta fermă a partidului. Le-am prins pe toate. Încă erau clădirile vechi, cântarul pentru camioane. Dar s-a construit într-un ritm frenetic, fără o structură, fără plan urbanistic.

Mai ții minte care a fost primul copac plantat?

Mestecenii, pentru că știam că vor crește repede și pentru că ne plac. Și am mai pus doi meri la poartă, dar sunt sufocați de mesteceni. Adică nu prea prind soare și fac puține fructe din cauza asta. Mestecenii sunt copacii la care ținem cel mai mult.

Eu am crescut la țară, în Cobadin, Constanța, dar ai mei stăteau la bloc. Tata era inginer agronom, mama secretară la liceu, era o comună mare și știi cum se întâmpla, că ghetoizau toată intelectualitatea satului la bloc.

Asta era fain, că eram mulți copii. Dar mergeam la bunicii din partea tatălui, locuiau la 15 kilometri, în Siminoc, undeva între Murfatlar și Medgidia, și aveau curte de jumătate de hectar. Cred că nu era zi în care să nu alergăm 10 kilometri, să nu ne mișcăm de colo-colo.

Când te-ai mutat aici, alergai?

Nu.

Și cum te-ai apucat?

Prin contaminare. Vlad aleargă, prietenul meu foarte bun despre care spusesem mai devreme că ne făcea cărări cu mașina. Nu am luat-o de la zero. De mișcat, mă mișcam și înainte, mergeam la munte, mergeam cu bicicleta mult, jucam fotbal. Am recuperat foarte repede. Apoi ne-am adunat: Marius, Emil. Ieșim des în gașcă la alergat. Știu câmpurile astea...

Ai un traseu preferat?

Am. Traseul de 10 kilometri. Continui drumul și în fix 3 kilometri începe să coboare, o coborâre abruptă. Pe aia când am urcat-o prima oară cu bicicleta am muncit mult. E foarte frumos locul. Și de acolo se desfac tot felul de drumuri de-astea de câmp.

Dacă vreau să alerg 10 kilometri, merg în dreapta, e o fermă cu oi și capre pe deal, cu bibilici, curcani, câini, cu vaci, cu de toate. Și mă întorc în Capul Rediului, așa se cheamă, și după aia mai am încă o urcare. Mai e și o fostă livadă părăsită, frumoasă, apoi e Dealul lui Dumnezeu. După Dealul lui Dumnezeu sunt Fânețele lui Moise. Aia chiar are statut de rezervație. Trăim în Vechiul Testament.

Sunt foarte multe trasee. Iar cu bicicleta, dacă sari câteva dealuri, ajungi în Ursoaia, în Românești. Mai facem expediții, mergem sâmbăta, duminica. Unde auzi rumoare, știi că e o crâșmă. Bem câte o bere cu oamenii de acolo, e foarte... reconfortant așa.

Sunteți mulți alergători în sat.

Și locul să știi că te predispune. Nu suport, nici iarna, să mă mișc înăuntru. Eu n-am mers în viața mea la sală. Nu-mi place hamstereala. E atât de frumos să ieși. Bate vântul, plouă, nu contează. Îmi place nămolul, îmi place gheața. În orice formă, mă mișc afară.

Dacă ar veni un prieten, din străinătate, pe unde l-ai plimba, unde l-ai duce?

În sat n-ai ce să-i arăți, că sunt niște străzi cam strâmbe cu multe case. E un sat care s-a dezvoltat haotic, ca foarte multe din România. Probabil pe sistemul șpagă în primărie, cu drumuri foarte înguste, cu drumuri care nu sunt drepte, zici că n-au avut o riglă-n primărie. Fără trotuare.

Încearcă cel care-i primar acum, săracul, chiar încearcă. A asfaltat mult, a mai dat niște garduri deoparte, a făcut sensuri unice, a mai făcut niște trotuare. Dacă satul așa a fost croit în mare parte, e foarte greu. Dar așa-i tot suburbanul de la noi.

În rest, să vezi cum se construiește în câmp, zici că ești în Mamaia Nord, adică sunt case lipite una de alta.

Revin, n-aș avea ce să-i arăt în sat. Dar nu e problema satului Valea Lupului, încă o dată. Cred că e problema zonelor periurbane. Lăcomie, spații mici, curți mici. Noi am avut noroc, în 2012 era piața imobiliară jos de tot, am putut să cumpărăm case cu teren suficient.

Dar ce i-aș arăta? L-aș duce pe câmp. Am văzut zeci de căprioare, e plin de căprioare. Acum doi ani, am scărpinat între cornițe un cerb prostuț. Erau mistreți acum câțiva ani. Ieșeam noaptea cu câinii și-i auzeam. Acum nu mai sunt, cred că i-au mai stârpit. Câmpul îmi place cel mai mult și casa mea, curtea.

Cum a fost pentru voi pandemia aici?

Foarte faină. Sună cinic, nu? A început în martie, nu?, țin minte că era cald. A fost o primăvară caldă. 9-10 martie, ceva de genul ăsta. Aveam timp. Dacă mă întrebi ce n-am de obicei... timp n-am. Ne-au dat timp deodată. Cât n-am mai putut să înghițim. Era ciudat, că nu știam cu ce se mănâncă. Foarte stranie senzația. Zici că trăiam ca-n romanele sud-americane, în plin realism magic. A fost ceva imatur, abuziv.

Îmi amintesc că au venit cu mașina de poliție pe străzi, cu girofarul pornit, în noaptea de Înviere, deși bisericile erau închise. Atunci s-a rupt ceva. Eu sunt convins că și felul cum s-a votat în ultima vreme are rădăcini în perioada aia stranie, pentru care nu eram pregătiți. Iar instituțiile au fost total imature.

Acolo a fost o ruptură între oameni și politic, pentru că mulți s-au simțit abuzați. S-au simțit, unii, oameni de rangul doi. Ăla care nu s-a vaccinat, ăla care nu are nu știu ce hârtie, ăla care are o vârstă și n-are voie să iasă din casă. Nu spun că n-au fost și măsuri necesare, dar oricum au scăpat situația din mână. N-a fost deloc greu după aia pentru unii să isterizeze masele de frustrați, de nemulțumiți, de naivi.

Dar aici a fost ok. La început am încercat noi așa un pic distanțare. Dar nu poți. Erau copiii, în primul rând, care s-au jucat între ei tot timpul. Aveam o minge pentru Jar. Din aia de câine cu niște țepi, așa. Și ei ziceau că se joacă de-a „COVID-ul și oamenii” și o dădeau de la unul la altul. Și în rest ne-am mișcat fără restricții pe-aici. Cine să te amendeze? Sau de ce să mă amendeze? Că mă duc pe câmp să-mi plimb câinele?

Câte declarații ai completat?

Puține, aveam una mototolită și-i tot schimbam data cu pixul, când ieșeam la cumpărături. Lucram și la Institut (n.m. Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iași) și țineam în mașină o hârtie de la serviciu că pot să circul. Dar, încă o dată, aici nu s-a schimbat foarte mult. Noi nici nu știm dacă am avut COVID sau nu.

Nu ne-am pus problema. Iar pentru copii a fost o oază de libertate. S-au jucat. Câinele în curte era fericit că îi are acolo, că toată lumea e acasă. Câinele ăsta, Jar, a crescut între copii. Le fura mănușile, căciulile, pantofii din picioare.

Care e povestea lui Jar?

A apărut pe stradă. Ștefan voia Xbox sau câine. Jar avea 3-4 luni, era lungan cu niște lăboanțe de-astea mari și deșirat. Am venit acasă, am întrebat-o pe Cristina: aduc un câine, e ok? Da! Și l-am adus. O săptămână, două a mâncat non-stop. L-am deparazitat, castrat, tot ce trebuie. Și după aceea a fost o joacă nesfârșită cu puștimea. Și acum e eroul lor. Toate compunerile, cât au fost mici, erau cu Jar.

Zi-mi, te rog, despre cărțile pe care le-ai scris. Care a fost prima pe care ai scris-o aici?

Cartea despre Cantemir aici am terminat-o și după aia toate cumva s-au cristalizat aici. Nu pot să zic că scriu într-un loc. Eu am laptopul după mine, scriu în mașină, scriu în tren... Dar n-am o viață atât de ordonată încât să îmi permit să am ritualuri. Singurul ritual e să am laptopul și să fiu în stare să-mi ordonez mintea, să am tonusul necesar, pentru că nu pot scrie din orice stare.

Ce locuri bune de ieșit în Valea Lupului sunt?

Au apărut niște restaurante simpatice. E o pizzerie foarte bună. Se adună copiii și se duc singuri. Nu era absolut nimic când am venit noi. Era așa-numitul magazin din sat. Era singurul.

Ce mai e fain e că sunt tot felul grupuri pe Facebook, bine, unul a fost folosit ca ciomag politic la un moment dat, dar cred că și-a revenit; intri acolo și rezolvi orice. Adică e suficient să întrebi: Știe cineva...? Și vin recomandări. Se pot face afaceri aici, orice merge. Și dacă ești instalator sau electrician, îți merge treaba. Până și florărie avem. Am auzit zvonuri că se va deschide și o librărie.

Dacă ai avea amici, prieteni, care ar vrea să se mute în suburbie, ce le-ai zice?

Să plece din oraș. N-am nici cea mai mică ezitare. Orașul e urât. E aglomerat. Dacă stai pe Canta sau pe Păcurari, cum aerisești? Sunt probleme foarte simple, adică elementare, la care nu s-au găsit soluții decente.

Am prieteni care ies cu taxiul în oraș, că dacă scot mașina nu mai găsesc loc de parcare.

Iașul s-a dezvoltat foarte mult, dar nu pentru că e bine administrat. A crescut haotic, a înghițit, ca-n toată țara, oameni care nu mai pot trăi în sate sau în orașele mici, care au rămas în urmă. Acolo s-a și votat masiv revendicativ, împotriva unui sistem care și-a neglijat cetățenii. Sigur că s-a votat toxic, dar e pericol dacă nu înțelegem că ruptura asta dintre mediile sociale creează mari tensiuni.

Să știi că nici unul dintre noi, care stăm aici, nu lucrăm în Valea Lupului. Toți lucrăm în Iași. Și toți ne cheltuim banii acolo. Adică orașul ăsta a crescut foarte mult, dar nu de la sine. A crescut prin oameni, n-a crescut prin administrație. Nu cred că noi, cei din periurban, suntem problema. Problema e de trafic, dar e jobul lor să rezolve asta.

Dacă ar fi un transport în comun impecabil, nimeni n-ar vrea să se ducă în oraș să caute loc de parcare. Toată lumea din periurban ar lua trenul și s-ar opri nu știu unde, ar lua autobuzul dacă ar ști că nu întârzii și că te poți baza pe el.

În ultima vreme am folosit transportul în comun, dar nu-ți garantează nimeni că poți la ora 8.00 să fii la serviciu sau la școală. Trebuie rezolvat accesul în oraș. Aici, cumva, avem noroc că sunt mai multe ieșiri din sat.

Uite, mici exemple... Că ieșirea din oraș se sufocă în fiecare vineri după-amiaza. A cui e treaba să facă un drum paralel cu Păcurariul, pe Bahlui, din Dacia până pe Centură? Să prelungească linia de tramvai doi kilometri, dacă tot s-a deschis ditamai centrul comercial. Adică mie mi se pare stupefiant că lucrurile astea nu se fac. E atât de simplu.

Dacă scoți două crizanteme din fiecare ghiveci, la câte crizanteme sunt în Iași, s-ar putea să aduni bani de un drum sau să prelungești linia aia de tramvai. Dar de ce și-ar bate capul, dacă tot câștigă plantând panseluțe și punând gazon în centru? Apropo: ai observat că orașul e mult mai aglomerat la periferii decât în centru?

Orașul e, din punctul meu de vedere, un compromis necesar, evident. Nu putem renunța la ce ne oferă, dar trebuie să-i faci față. Îți mănâncă mult timp, îți mănâncă mulți nervi, te obosește. Orașul e un monstruleț care digeră tot.

Din ce trăiești dacă trăiești într-un sat departe de oraș? Din ce pui în curte? Nu poți, pentru că noi trăim în România desenată de Ceaușescu. Avem 3.000 și ceva de comune și sate, cu primari, funcționari, contabili, secretari, consilieri și nu știu ce. Dar atunci, toată lumea avea serviciu la țară. Unul lucra la SMA, altul la CAP, altul era tractorist. Funcționa pe designul acela, de atunci.

Acum nu poți trăi ca în Vest, dar pe o matriță de anii ‘60-‘70. Asta e problema satelor. De asta orașele devin obeze și nu fac față cu infrastructura. Iar satele mici se sufocă, mor de foame. Și se răzbună la vot, deși e iluzoriu, nu le-a oferit nimeni soluții reale.

Noi nu știm să facem orașe prietenoase cu oamenii. Știm să facem zona pietonală în centru, iar Iașul are asta. Nu poți să zici că Iașul e un oraș neîngrijit. Dar nu poți nici să zici că e un oraș cu care să te împrietenești.

Eu simt clar că e mai bine administrată Valea Lupului decât Iașul. N-avem atâtea flori, e adevărat, dar mă descurc și fără flori.