Fotografii ieșeni care stau la pândă în căutarea cadrului perfect
Fotografii ieșeni care stau la pândă în căutarea cadrului perfect
Comunitatea de fotografi de natură sălbatică din Iași care împărtășesc imagini și lecții despre biodiversitate.
Stau cu orele nemișcați și în liniște pentru a surprinde momentul în care o pasăre de pradă își hrănește puii. Uneori au ocazia să privească un cerb direct în ochi.
Fotografia de wildlife este unul dintre cele mai provocatoare genuri de artă fotografică. Necesită multe cunoștințe despre natură și comportamentul animalelor, tehnică și aparatură profesională și, mai ales, răbdare. Artiștii care surprind animalele sălbatice în mediul lor ne oferă senzația că putem trage cu ochiul în spatele unei cortine și acces la o lume pe care puțini o cunoaștem, deși trăim în spații foarte apropiate.
Aceștia împărtășesc adesea pe conturile lor de social media detalii inedite și frânturi din comportamentele fascinante ale animalelor sau explicații legate de pierderea biodiversității și criza climatică.
Care este scopul fotografiei de wildlife
Esența acestui tip de fotografie presupune capturarea de imagini cu animale de toate felurile (mamifere, păsări, pești, reptile, amfibieni sau insecte) în mediul lor natural, nealterat, adică „în sălbăticie”. Dar sălbăticia aceasta nu înseamnă doar desișurile junglei sau praful savanei, ci și cărările codrilor din apropierea orașelor, dealurile deschise, șesurile inundate sau vârfurile de munți.
Există totuși o dezbatere continuă în rândul fotografilor de animale sălbatice dacă fotografierea animalelor sălbatice captive sau în rezervații este acceptabilă și dacă se mai consideră wildlife.
Conectarea cu natura este principalul element ce îi atrage pe fotografi, de aceea și dedică foarte mult timp pentru a-i surprinde frumusețea din cât mai multe unghiuri. Dincolo de asta, fotografierea animalelor sălbatice nu este doar ce se vede la suprafață – o provocare distractivă.
De cele mai multe ori înseamnă ore întregi de stat nemișcat în poziții complicate, în picioare, în soare, așteptând și urmărind, poate chiar fără nicio acțiune reală. Apoi, chiar înainte ca lumina să se estompeze, apare o oportunitate uimitoare, una care vine cu un fior incredibil când în cadru apare un cerb maiestuos sau un cârd de căprioare la apus.
Avocatul naturii
În acest domeniu există două tipuri de fotografii: cele artistice, gândite cu cadre cât mai expresive, unice chiar, și cele documentare. Pe lângă asta, fotografia wildlife este foarte valoroasă pentru rolul educativ pe care îl are și pentru că promovează grija față de natură.
Majoritatea fotografilor își fac publice materialele pe conturile personale și contribuie la un efort comun, un fel de campanie de conștientizare în rândul populației despre importanța menținerii habitatelor.
Pe grupul de Facebook „Codrii Iașilor”, de exemplu, mai mulți fotografi împărtășesc aproape zilnic din cadrele și impresiile adunate în plimbările lor prin împrejurimi. Urmând Traseul tematic „Codrii Iașilor”, care pornește de la Releu, vei observa din loc în loc panouri informative cu detalii despre flora și fauna locală. Imaginile demonstrative de pe aceste panouri sunt realizate chiar de unii din fotografii de wildlife ai Iașului. Printre ei am remarcat și numele lui Adrian Baltariu.
Străbate dealurile și pădurile din jurul Iașului doar de dragul cadrelor și pentru că fiorul anticipării și pânda i-au intrat deja în sânge și i-au devenit stil de viață. De altfel, pasiunea pentru fauna si natură în general este motivul care l-a impulsionat să o și fotografieze. Face asta de mulți ani, de pe vremea în care era nemulțumit cu viața într-o corporație unde toate zilele arătau la fel.
Pozează animale sălbatice pe câmp și prin păduri, acolo se simte cu adevărat acasă și fuge din oraș cât de des poate. Atunci când i se ivește ocazia, pornește în aventuri și peste hotare, precum terenurile aride din Grecia, pentru a surprinde șopârle sau șerpi.
Adrian este unul din cei mai cunoscuți fotografi de wildlife din Iași, multe dintre fotografiile sale fiind cu adevărat impresionante. Colegii săi de breaslă spun că este un pionier în arta fotografică de natură sălbatică cel puțin din Iași și mulți chiar au învățat de la el primii pași.
„Depășesc wildlife-ul generic și pătrund pe tărâmul artei”, spune cineva despre fotografiile lui într-un comentariu la o postare pe Facebook, unde Adrian își anunța participarea la concursul Wildlife photographer of the year în 2021. Asta pentru că reușește să surprindă animale în diferite ipostaze expresive doar prin tehnică, fără a folosi foarte multe produse de editare sau trucuri de distragere a atenției. „La wildlife este despre prins momentul”, spune el.
Treptat, Adrian și-a asumat și un rol de justițiar, în încercarea de a proteja natura pe care o îndrăgește atât de mult. Semnalează incendieri de vegetație, abandon de pui de animale sau încălcări ale legislației de mediu și ajunge chiar să se pună în situații conflictuale atunci când vede o nedreptate.
„Sunt nebuni, frate, inconștienți!”, se revoltă când trecem pe lângă un incendiu de vegetație într-una din ieșirile sale obișnuite la o tură foto. Freamătă de indignare pentru că natura este distrusă în mod voit și egoist. „Uită-te cum dau foc, naiba să-i ia!”
Coboară din mașină, își depozitează teleobiectivul greoi pe banchetă și merge la primul grup de săteni care stau pe marginea iazului, lângă terenul agricol care arde. „Voi ați dat foc aici?”, strigă la ei. Sătenii îi răspund că nu, ei doar păzesc iazul de posibilii pescari neautorizați.
Adrian insistă, îi întreabă dacă știu cine a dat foc la miriști fără să supravegheze arderea, dar așa-zișii paznicii susțin că nu știu cine-i vinovatul și că oricum fiecare face ce vrea cu tarlaua lui.
Renunță să se mai certe cu ei și scoate din portbagaj o lopată cu care încearcă să stingă focul. Face asta de mulți ani și deja s-a obișnuit, „În fiecare an, aceeași poveste! Uită-te puțin la dealurile astea cât sunt de pârjolite, cum miros. Nu-și dau seama că distrug tot?”.
Adrian îmi explică de ce este această practică atât de dăunătoare pentru biodiversitate și micro-ecosistemele care s-au creat acolo. Prin incendiere nu se elimină doar resturile vegetale de la cultura anterioară, ci se omoară orice formă de viață existentă acolo. În plus, de cele mai multe ori, focul distruge 3 - 4 milimetri de sol fertil de la suprafață, ceea ce înseamnă foarte mult, având în vedere că un milimetru de sol fertil se regenerează în cel puțin 300 de ani.
Ce înseamnă o fotografie de wildlife valoroasă
Pentru ca o fotografie de wildlife să fie considerată cu adevărat reușită și valoroasă, mai ales dacă autorul vrea să o înscrie la un concurs, aceasta trebuie să aibă patru elemente foarte importante: originalitate, narațiune, excelență tehnică și practică etică.
Despre practica etică am vorbit și cu Vladimir Negru, petrecând o zi pe traseu. Am început cu o sesiune de pândă pe balta din Jijia, înainte de primele raze ale soarelui, și am încheiat la asfințit, pe dealurile din Lețcani.
„Sunt zile și zile, nu știi, e o loterie. Nu știi dacă sau ce o să prinzi la fotografiat. Poate că ai adunat informații de-a lungul timpului din cărți, de la biologi, din propria experiență sau de la alți fotografi, dar, la un moment dat, cu tot ce știi și chiar cu spațiul ideal, poți să nu prinzi nimic o zi întreagă. Determinarea înseamnă ca după ce mergi o zi întreagă și nu prinzi nimic, să mai ieși și a doua zi. În rest, e o chestie de noroc”, povestește el cu ochii la drum.
„Uneori este imposibil să te apropii atât de mult pe cât ți-ai dori, așa că nu-ți rămâne decât să rămâi în mașină și să încerci să capturezi o imagine clară prin obiectivul de distanță”, mai adaugă.
Pentru o pândă pe baltă se pleacă dimineața devreme, înainte de ora 4. La răsăritul soarelui trebuie să fii deja acolo, astfel încât să ai timp să te camuflezi cât mai bine până apar păsările, „să fii unul de-al lor”.
Pentru camuflaj, majoritatea fotografilor folosesc pânze speciale cu care se acoperă, iar poziția de tras cadre este culcat, pe burtă. „Dacă stai în poziția asta, animalele nu se sperie. Eu am răbdare să stau la pândă fără niciun fel de problemă. Aici e vorba de noroc mai mult, să-ți vină animalul în cadru. Dar nu sunt de acord să folosim chemători, nu pun nadă sau momeală ca să vină animalul.”
Urmărim prin lentila aparatului sau cu ajutorul binoclului cum câteva soiuri de păsări își desfășoară nestingherite aripile, pescuiesc peștișori cu ciocurile lor ascuțite sau merg liniștite prin apa joasă cu picioarele lor lungi. În fața noastră, o lebădă își curăță penajul și arată caraghios contorsionându-se cu un picior în aer. „Asta e ca în viață, nici lebedele nu sunt tot timpul grațioase, mai ales când știu că nu sunt privite”, râde Vladimir.
Pe lângă lebedele și berzele ușor de reperat și de recunoscut chiar și pentru un ochi neștiutor, el mai enumeră câteva nume de păsări: egretă mică sau mare, sturz cenușiu, leșiță, lopătari. „Te sperii, e copleșitor când vezi câte specii de păsări sunt. La început am crezut că nu o sa le învăț niciodată, unora le ia ani întregi, am spus că nu am nicio șansă să rețin. Dar am fost surprins câte specii de păsări am putut să învăț într-un an de zile, fără să mă forțez să fac asta, și în română și în latină. Se încadrează după familie, gen, regn, specie etc.”
Când a trecut de ora 8 dimineața, pe timpul verii deja soarele se simte prea puternic, cu greu te mai poți ascunde pe acest teren deschis, iar lumina nu mai favorizează cadre inedite, ci doar imagini „arse”. Ne mutăm într-un cadru ceva mai ferit, pe dealuri. Tangențial trec vreo doi iepuri și câteva căprioare pitite departe. Nicio șansă pentru un cadru reușit.
Cu ocazia asta, Vladimir povestește cum a surprins un cadru pe care nu-l va uita niciodată, cu două turme de căprioare în apus, ce pare a fi într-o savană. Cu acest cadru a și câștigat locul I la concursul Milvus Photocontest 2019, la secțiunea Romanian Nature.
„Am făcut într-o zi 200 de kilometri în jurul Iașului și nu am văzut nimic, nici măcar păsări. Vara este plin de codobaturi și de presuri, dar nici măcar din astea nu am văzut. Ei, dar la finalul zilei, eram undeva pe un deal și ne bătea soarele în ochi, când am observat pe dealul din fața noastră o mișcare. Adrian dacă are căprioara fix în fața lui, nu o vede. În schimb dacă e departe, la linia orizontului sau sub coama dealului, în umbră, imediat o observă.
A văzut atunci un căprior și a zis să mergem în vale. Era super prost cadrul, dar atât de frustrați eram, încât voiam să tragem ceva, orice. Dar ne-a văzut de departe și a fugit. Am urcat pe celălalt deal, am coborât din mașină, am făcut câțiva pași în dreapta, am pus obiectivul la ochi și scrutam orizontul, deja se mai lăsase soarele, dar nu știu, o voce m-a pus să mă uit și spre stânga, să-mi rotesc puțin privirea.
Am dat atunci de o căprioară care se îndrepta spre soare. Am strigat repede la Adrian, apoi am văzut că de fapt erau două cârduri de căprioare, unul după altul. Cu cadrul ăsta am luat concursul. Este unul extrem de greu de tras în România, în general.”
Vladimir a deprins gustul pentru wildlife chiar de la Adrian Baltariu în urmă cu câțiva ani, urmărindu-i activitatea online.
„Vorbeam cu un prieten și i-am spus că mi-ar plăcea să fotografiez în natură, animale sălbatice. El m-a pus la aceeași masă cu Adrian. Apoi am fost la prima tură de wildlife, chiar mi-a împrumutat obiectivul lui. Am văzut cerbi chiar în prima tură, la Dobrovăț, iar a doua oară am ieșit la o pândă la răsărit undeva pe malul lacului Hâlceni, dar nu prea am prins păsări, însă era iarnă, iar lacul era mai retras și nu prea avea stuf. Chiar de la început de atunci m-a prins foarte tare toată treaba asta”, povestește el.
Cu timpul, Vladimir a început să investească în propria aparatură și să iasă tot mai des la fotografiat în natură, încercând să se integreze cât mai discret și fără să streseze prea mult animalele. „Am avut un moment emoționat cu un bursuc. Urmăream o căprioară, dar a fugit și tot auzeam un foșnet în spatele meu, se deplasa, iar eu stăteam nemișcat. A ieșit din tufiș și a fost pentru prima dată în viața mea când am văzut live un bursuc. Cu lacrimi în ochi l-am fotografiat, știind cât de mici erau șansele să se întâmple asta, că trebuie să stai la pândă serios.”
Ajungem la marginea unei păduri și încercăm să ne afundăm încet printre lăstarii copăceilor tineri. Vladimir îmi arată urme de culcuș de căprioară lângă trunchiurile unor copaci, urme de copite de porci mistreți și un soi de tunel făcut prin iarbă, pe care îl bănuiește a fi de bursuc. Acesta este încă un secret pe care a trebuit să-l învețe, ritmul de viață al animalelor și cum să le ia urma.
În tot acest timp, povestește de o serie de practici pe care nu le consideră tocmai etice și pe care le evită, cum ar fi fotografierea cu blitz sau folosirea de trap cameras (camere care se autodeclanșează când detectează mișcare).
„Nu sunt de acordul cu acest comportament care sperie animalele doar ca să facă o fotografie. Noi încercăm pe cât posibil să nu speriem nicio căprioară, chiar dacă știm că uneori se mai întâmplă asta, inevitabil.”
Nu este de acord nici cu cei care vin cu momeală, așteptând animalul pe care vor să-l fotografieze. „Mai ales că mâncarea pe care o consumăm noi nu face parte din dieta lor, este procesată. Așa ajung unele specii să fie dependente de prezența omului și de asta avem probleme cu urșii. Ei se învață foarte repede cu prezența omului, e suficient să le dai o singură dată ceva să mănânce, că după asta se va apropia foarte ușor de om, învăță că se poate așa, apoi se va apropia și de alți oameni așteptând mâncare, însă apoi oamenii vor crede că sunt atacați și uite așa intri în cercul ăsta.”
Cât mai puțină intervenție de editare
Prin practica etică se înțelege atât intervenția minimală în habitatul animalelor, dar și în ce privește procesarea imaginilor.
Deși este mai nou în domeniu, Paul Bulai a învățat imediat că frumusețea acestei lumi este tocmai naturalețea ei. Tot de la Adrian a deprins și el fascinația pentru viața sălbatică, apoi a evoluat pe cont propriu, descoperind că fotografiatul în natură este o activitate solitară de cele mai multe ori.
„Primul aparat foto l-am luat în 2016, după ce am fost în Deltă, dar pentru wildlife am făcut o pasiune de prin 2020. Îmi dorisem asta cu mult timp înainte, dar nu am avut pornirea. Făceam multă fotografie experimentală, de studio și minimalistă, acasă, înainte, însă am dat de Adrian Baltariu, am văzut ce face, mi-am spus că trebuie să-l cunosc și să ies și eu cu el la fotografiat. Nu știam cum, nu știam unde sau ce îmi trebuie pentru asta și i-am zis lui.
Prima dată mi-a spus că nu obișnuiește să iasă cu novici, așa că am ieșit singur. Am făcut asta timp de un an, pozam la nimereală toate păsările pe care le vedeam. La început mi se părea că toate sunt vrăbii sau ciori. Mai vedeam poze pe la alți fotografi cu prigorii, dumbrăvence, tot felul de denumiri din astea. Nici nu știam că la noi în țară există păsări atât de viu colorate. Pentru mine a fost ceva incredibil, nu știam că există o comunitate atât de mare de fotografi de wildlife în România. Plus că întotdeauna mi-a plăcut natura, nu sunt foarte atras de viață de oraș sau de ieșitul în oraș”, povestește el.
Spune că multe dintre chestiile pe care le știe acum le-a învățat de la Adrian, atât ca tehnică de fotografiere cât și ca mod de comportare în natură sau pregătirea pentru o ieșire. „Nu mă apropii de subiect atât de mult încât să-l sperii sau să-l stresez, nu editez fotografiile într-un fel încât să fie nerealiste sau care sa se abată mult de la cea originală”, explică Paul cele două reguli de căpătâi în arta fotografiatului wildlife.
„Sunt destul de nou în domeniul ăsta, însă dacă ar fi să-mi caracterizez stilul, aș putea spune că fotografia mea e una clean, cel puțin la stilul de editare. Nu umblu foarte mult la contrast, nu șterg foarte multe elemente decât dacă nu ajută neapărat la compoziția fotografiei. Dacă vrei să te înscrii la un concurs de fotografie, de cele mai multe ori îți cer și materialul raw și dacă diferă foarte mult, n-ai făcut nimic”, precizează Paul.
L-am mai întrebat și ce are nevoie un fotograf care vrea să facă wildlife și cum se pregătește el pentru o tură foto. „Ai nevoie de mulți bani și multă răbdare, în primul rând”, glumește el, apoi îmi și explică de ce: „Mulți bani pentru că îți trebuie o echipamentul foto special, echipamentul vestimentar, în special camuflaj și chiar pentru benzină sau reparații la mașină.”
Paul mai explică și că o tură foto poate fi solicitantă din punct de vedere fizic, așa că este necesară și odihna.
„Trezirea e la 3-4 dimineața, se stă la pândă mult, uneori ore întregi, deci trebuie sa lucrezi și să comunici cu propriul corp. Uneori ai obiectivul foto îndreptat într-un anumit unghi, însă îți dai seama că ai un subiect la cinci metri de picioarele tale, deci trebuie să te miști cât mai lent și cât mai silențios.
Mi s-a întâmplat o dată, aveam obiectivul orientat în față, dar în stânga mea mai în spate erau două cupluri de piciorongi, mi se părea ireal. Mi-a luat minute bune să mă întorc înspre ei, mai ales că stăteam pe burtă și practic stăteam contorsionat. M-a durut spatele câteva zile, dar nu mai contează.”
Un alt obicei pe care și l-a dezvoltat Paul și care contribuie la rolul educativ al fotografiei wildlife este povestitul. Pe contul său de Facebook, el postează constant imagini captate în turele sale foto, unde împărtășește din experiența sa sau oferă detalii despre animalul respectiv.
Fotografia de wildlife trebuie să surprindă animalul cât mai natural
Emil Ionescu este unul dintre fotografii care respectă regulile cruciale ale acestui tip de fotografie de a nu invada spațiul animalului și de a nu-l pune în pericol.
„Eu am învățat wildlife de la Adrian Baltariu, cel puțin primii pași, dar am fost și foarte dedicat. De la el am deprins și etica de fotografie. De exemplu, cea mai mare mândrie a mea este să fotografiez o căprioară, să plec fără ca ea să știe că am fost acolo și să rămână pe loc.
Nu toți sunt așa, din păcate mulți trec limitele doar pentru a face o fotografie. Eu prefer să renunț la cadru și să mă mulțumesc doar să văd momentul decât să deranjez animalul și să-l pun pe fugă. Vine căprioara, paște, stă zece minute și pleacă, dar nu știe că ai fost acolo, pentru mine aia este bucuria și aia înseamnă că mi-am făcut treaba cum trebuie”, povestește el.
Animalele percep omul și după miros și auz, dar depinde și de cum bate vântul. Aceasta este una din primele reguli pe care le învață orice fotograf de wildlife, de aceea este foarte important să se miște cât mai puțin și să nu folosească produse parfumate. La fel de mult contează și perioadele din an.
De exemplu, în perioadele de împerechere, animalele sunt mai vulnerabile, iar când se nasc puii, femelele sunt mult mai alerte. Fiecare a învățat greșind și luând-o de la capăt. „Nu avem cărți la noi despre comportamentul animalelor și despre cum să te apropii de ele strict pentru fotografi. Ce se mai găsește, se adresează vânătorilor, dar noi nu vrem asta. Fotografia de wildlife la noi este tânără iar Adrian este un pionier în asta.”
Unul din momentele care l-a emoționat foarte mult pe Emil a fost în 2019, când a avut ocazia să fotografieze un cuib de huhurezi.
„Scopul meu, pe lângă obținerea cadrului, a fost să nu-i deranjez, pentru că fie ar fi putut să mă atace, fie ca din cauza mea să-și mute cuibul. Am reușit să stau liniștit și ei își vedeau de treabă, puii cereau de mâncare și mama îi hrănea chiar sub privirea mea. Se comportau natural, pentru că ajunsesem cumva să fiu din mediul lor.
Asta trebuie să fie în primul rând în grija noastră. Eu vreau să prind comportamentul natural, ăla este cel mai frumos, nu ochii mari și speriați uitându-se la mine. Și pe filmare comportamentul natural dă cel mai bine, indiferent de cât de frumoasă ar fi lumina sau cadrul în sine. Mai degrabă să fie banal dar natural”, mai precizează Emil.
Recunoaște că uneori simte tentația de a fluiera ușor în direcția animalului astfel încât să-l facă atent și să-i atragă privirea înspre obiectiv, însă a învățat de la Adrian că e tot o păcăleală și asta și că o fotografie cu adevărat muncită este cea pentru care a trebuit să aștepte ca animalul să se uite natural în direcția lui. „E o senzație unică pe care o trăiești doar în momentul ăla și devine ca un drog, mai vrei.”
Emil și-a început cariera de fotograf amator în 2015, iar timp de doi ani și-a îndreptat lentila către fotografia de peisaj. A început să-i placă ideea de a surprinde fotografic și animale sălbatice când trei căprioare s-au apropiat ușor de el în timp ce stătea într-un foișor lângă casă, într-o zonă de munte. Întâmplător, avea un aparat mai puțin performant la el și a reușit să captureze mai multe imagini.
„Se uitau la mine și eram atât de entuziasmat. Am postat eu atunci pozele la mine pe pagină, dar nu știam că se cheamă wildlife sau că avem așa ceva în Iași. Am început să mă documentez pe internet, mai urmăream clipuri pe YouTube și apoi am căutat pe Google «fotografie wildlife iași». Atunci mi-a apărut Adrian Baltariu. Am vorbit cu el, am ieșit împreună la o tură foto adevărată și de acolo a pornit totul. Mi-a arătat locuri, mi-a explicat multe. Am evoluat mult de-atunci, am amintiri incredibile. Fiecare fotografie dacă o iau, pot explica toată ieșirea, nu doar momentul în sine.”
Încearcă să aducă oamenii mai aproape de fotografie completând cu scris, fiind genul de fotograf povestitor, la fel ca Paul. „Fotografia trebuie să exprime momentul, dar tot ansamblul de dincolo de fotografie este magia. De asta încerc să fac acum tranziția spre filmare, că reușesc să surprind mai mult așa”. Totodată, Emil spune că fotografia wildlife îl împlinește. „Nu știu cum să explic, cred e singurul lucru pe care l-am făcut bine.”
