Slava Svitova a ajuns în Iași la începutul lunii mai, după ce a câștigat o bursă de rezidență Șotron, oferită de Muzeul Național al Literaturii Române din Iași în parteneriat cu Asociația ACVO.

Alături de fetița ei a bătut drum lung de la Kiev, timp în care s-a rugat să dea peste oameni blânzi, care să-i înțeleagă neliniștile legate de plecarea de acasă. Plănuiește să rămână aici până la mijlocul lunii iunie, pentru a participa și la Șotron. Festivalul Copilăriei, ca mai apoi să se întoarcă acasă.

Nu-și imagina că va părăsi Ucraina nici pentru această scurtă perioadă pe care o petrece acum la Iași. Își dorește să se întoarcă acolo unde și-a lăsat deja amprenta pe lucrurile din jur și unde și-a construit o istorie.

Pe lângă cartea pentru copii la care lucrează în prezent, Slava coordonează și editura pe care a înființat-o în 2019, Creative Women Publishing. E interesată de subiectele feministe și își dorește să creeze un spațiu sănătos pentru dialog, care să contureze o nouă generație mai blândă și mai înțelegătoare.

Cum ai defini pacea în contextual actual? Cum îți găsești pacea în aceste circumstanțe?

Cred că totul vine din interior. Din interiorul inimii și din interiorul minții. Orice ucrainean care își părăsește țara pentru a scăpa de război, nu poate evada cu adevărat deoarece războiul e în interiorul lui, e acolo. Cred că și pacea e tot acolo.

Viața merge înainte chiar și atunci când avem acest sentiment de vinovăție că nu ajutăm îndeajuns de mult, că nu oferim destul sprijin. E un sentiment ciudat pe care și eu îl am, dar mai important decât acest sentiment este să credem în victorie, să avem grijă de copiii noștri, să facem lucruri mărunte care să ne țină pe linia de plutire.

Mai departe de atât, presiunea și lucrurile oribile pe care le-am văzut rămân cu noi. De exemplu, atunci când am văzut fotografiile cu masacrul din Bucea și am realizat cât de aproape era de noi, n-am putut să mă mișc timp de două zile. Am realizat că sunt și eu femeie, că am și eu o fiică de nouă ani, iar acele imagini îngrozitoare au început să-mi apară din nou și din nou în cap.

E foarte important să vezi viața în detaliu, ajută. Un melc, o piatră, mirosul cafelei dimineața, un duș fierbinte, toate acestea ajută. Să stai în tăcere, conectat la gândurile tale. Să visezi. E foarte important să ai visuri, chiar și în pofida războiului.

Să visezi că vei îmbrățișa pe cineva, că vei vedea pe cineva, că îi vei cumpăra copilului tău un hamster — în cazul meu. Își dorea atât de mult un hamster și am decis că îl vom cumpăra atunci când războiul se va sfârși, dar am realizat că războiul nu se încheie și că sunt șanse să nu se încheie prea curând, deci am decis că fiica mea are nevoie să fie fericită acum.

Ceea ce încerc să spun este că pacea vine din iubire, din liniște, și din speranța că într-un război alb-negru, albul și lumina vor triumfa. Și cred că Ucraina este albul și lumina în acest moment.

„Cred că orice voce poate fi auzită, chiar și cea mai plăpândă.”

Cum ne asigurăm că, mai ales în aceste momente, vocile femeilor încă se fac auzite?

Vocea e mereu acolo, e înăuntrul tău, dar uneori vrei să țipi, alteori vrei să șoptești, iar uneori pur și simplu simți nevoia să taci. Sunt sigură că multe femei din Ucraina, și multe femei din lume, trec prin toate aceste etape.

Uneori șoptești un mic secret sau le povestești ceva prietenilor tăi. Uneori vrei să urli cât mai tare, să zgudui întreaga lume, din cauza lucrurilor care se întânplă în Ucraina — și te simți atât de neajutorată. Pentru că ești mică și nu poți face nimic.

Cred că orice voce poate fi auzită, chiar și cea mai plăpândă. Cât timp femeile se suțin, vocea le devine mai puternică. Creează un cor format din diferite voci. De aceea am susținut întotdeauna prietenia dintre femei — pentru că ne ajutăm să devenim mai puternice. Se întâmplă mereu — dacă plâng, prietenele mele sunt acolo pentru mine.

Dacă prietena mea plânge, sunt puternică, dintr-o dată simt că vreau să-i ofer atât de multe, să o țin în viață, să o ajut să continue. E un schimb constant — sunt aici pentru tine iar tu vei fi acolo pentru mine în următoarea zi. Așa funcționează.

În Ucraina ai creat un spațiu dedicat femeilor, Creative Women Space. Cum ai grijă ca acel spațiu să persiste în continuare, chiar dacă el nu mai există fizic?

Acel spațiu a fost creat de cinci femei. Ne-am întâlnit într-o bucătărie și am stat la povești, apoi am realizat că avem competențele și experiența necesara pentru a construi ceva împreună. Am decis să dăm naștere acestui spațiu, știind că nu aveam fonduri.

Am găsit un spațiu, am semnat contractul, am împrumutat câțiva bani și am plătit chiria pe două luni, apoi ne-am apucat de treabă. A fost o nebunie, nu știu cum am reușit să-l facem să funcționeze, dar am reușit.

Uneori ai un vis, dar nu știi dacă rezonează și cu alte persoane. Este doar un vis și nu știi dacă se va îndeplini sau nu. Visul nostru a fost să creăm acest spațiu și din momentul în care l-am creat, o mulțime de femei ne-au sprijinit. Aveau nevoie de acest spațiu, l-au iubit și ne spuneau mereu cât de în siguranță se simt acolo.

Eram vizibile. Simțeam că am făcut ceva important iar sprijinul audienței noastre a fost magnific.

Spațiul e închis acum, dar încă există o nevoie, încă există o dorință, deci va există și o modalitate pentru a-l redeschide. Pentru moment, chiar dacă nu mai este, bucătării, mese rotunde sunt peste tot. Te poți întâlni cu colegi, cu oameni ale căror valori sunt similare cu ale tale. Așa am început și noi — nu eram decât cunoștințe, dar am decis să formăm acest cerc și am petrecut un an împreună, întâlnindu-ne săptămânal.

Așadar, chiar dacă nu mai există un spațiu în sine, să vă întâlniți și să realizați că sunteți similare e îndeajuns. Durerea noastră e aceeași, momentele noastre fericite sunt aceleași și e bine să le împărtășim. Nu suntem inamici, suntem ființe similare.

„Îmi e frică de moarte, îmi e frică să-i pierd pe cei pe care-i iubesc, dar îmi e frică și de faptul că s-ar putea să nu-mi trăiesc viața pe deplin.”

În Ucraina, erai în procesul de a-ți „găsi tribul”. Cum s-a schimbat acest proces de la începerea războiului și cum îți construiești acum o comunitate?

Motivul pentru care iubesc Kievul și Ucraina atât de mult este pentru că acolo mi-am început viața și am reușit să-mi creez o întreagă lume: oamenii mei, proiectele mele, cărțile mele, conexiunile mele, orașul meu — așa îi spun. Dacă ți se iau toate astea, te simți foarte sărac, îți este frântă inima.

Din cauza pandemiei, din cauza izolării sociale, m-am simțit foarte singură. În același timp, am simțit că îmi era frică să pășesc în lume, îmi era teamă de oameni.

Acum, războiul a izbucnit și a schimbat prioritățile, am devenit o altă persoană. Știam că eu și fiica mea urma să facem această lungă călătorie din Kiev în Iași și îmi tot spuneam: „Ai încredere în lumea din jur, ai încredere în ea; vei întâlni oameni, te vor ajuta, nu se vor comporta urât cu tine, ai încredere”.

S-a întâmplat exact așa. Am simțit că toată lumea ne purta în palme. A fost extraordinar. Am realizat că e ușor atunci când ai încredere în cei din jur. Nu trebuie să controlezi totul. Lasă-te purtat de val. Uneori e nevoie să te lași purtat de val.

Am cunoscut atât de mulți oameni, am creat atât de multe conexiuni. Oamenii vin. Tribul se formează singur atâta timp cât ești deschis să-l accepți.

De ce anume îți este cel mai frică? Ce te poate împinge frica să faci?

Cred că frica mă poate împiedica din a-mi trăi viața pe deplin. Uneori îmi trec atât de multe lucruri prin cap și port atât de mule dialoguri cu voci înspăimântătoare care îmi spun „nu ar trebui să faci asta”.

Comunic cu frica mea. Învăț să comunic. Nu încerc să scap de ea, știu că e o parte din mine, că încearcă să mă ajute, să mă protejeze. Dar dacă îi dau voie să mă controleze în totalitate nu voi reuși niciodată să pășesc în afara acestui cerc vicios.

Desigur, îmi e frică de moarte, îmi e frică să-i pierd pe cei pe care-i iubesc, dar îmi e frică și de faptul că s-ar putea să nu-mi trăiesc viața pe deplin din cauza fricii care pune un perete transparent între mine și lume. Asta e ceva ce am experimentat de-a lungul celor doi ani de pandemie.

Am simțit că exista un perete transparent, că îl ating cu mâna, că se întâmplă atât de multe în spatele lui, dar că sunt prea speriată să trec de el. Pentru că mi-e frică să fiu rănită, mi-e frică să fiu vulnerabilă, mi-e frică să am încredere în oameni.

Călătoria la Iași mi-a demonstrat că atâta timp cât ai încredere, nu vei cădea. Vor exista mereu mâini care să te prindă.