Teleleu prin Europa
Teleleu prin Europa
Poveștile românilor care trăiesc în străinătate, documentate de un cuplu de jurnaliști care trăiesc într-o autorulotă
Bună dimineața, Iași!
Astăzi avem un super-interviu cu doi dintre jurnaliștii mei preferați, Elena Stancu și Cosmin Bumbuț, pe care am avut șansa să-i cunosc recent la Praga, unde au fost aplaudați pentru munca lor de o sală plină de jurnaliști din toată Europa. 🫶
Elena și Cosmin au fost invitați la FILIT și au stat de vorbă cu Dana Coțovanu, colaboratoarea Iașul Nostru, despre vocația de jurnalist-hoinar și ce ne oprește să avem „o țară ca afară”. 👇
🌤 Vreme caldă și stabilă în următoarea săptămână la Iași, cu maxime care se apropie de 20 de grade ziua.
Știri locale pe scurt
Primul autobuz electric Solaris a ieșit la stradă. Deocamdată, acesta se află în probe și circulă fără călători, cu scopul de a permite acomodarea conducătorilor auto cu noile vehicule și de a stabili parcurgerea traseelor în funcție de autonomia acumulatorilor.
Primăria solicită amânarea licitației unui teren din Păcurari și propune Ministerului Culturii să încheie un parteneriat cu municipalitatea ieșeană pentru realizarea unui parc.
terenul de 5.000 mp - care se află pe Aleea Cimitirul Evreiesc și a aparținut RADEF Româniafilm - urma să fie scos la licitație publică cu strigare pentru o sumă de 3,8 milioane lei
proiectul de transformarea în parc a fost propus de consilierul USR Răzvan Timofciuc și semnat de consilieri USR, PSD și PNL, printre care și viceprimarul Daniel Juravle
Acolo unde bunăstarea înseamnă administrație în slujba cetățeanului
de Dana Coțovanu
,,În momentul de față acasă este o parcare în Stockholm’’, spun Elena Stancu și Cosmin Bumbuț la întâlnirea ,,Teleleu la Medicină’’, din cadrul celei de-a zecea ediții FILIT.
Elena și Cosmin sunt un cuplu care a ales să dea o garsonieră închiriată în București, un job full-time, siguranța zilei de mâine și o viață comodă, pe o autorulotă, un proiect editorial doar al lor - Teleleu - și un set de probleme noi precum parcarea în timpul nopții și conviețuirea într-un spațiu foarte limitat.
Ce le-a dat ghes nu a fost o viață instagramabilă în Europa, ci documentarea poveștilor de viață din comunități puțin reprezentate în media tradițională.
În 2013 au plecat pe drumurile din România și au documentat violența la care sunt expuși copiii acasă, sărăcia, viața deținuților din penitenciare, povești pe care le-au publicat în cartea Acasă, pe drum.
Apoi au schimbat rulota cu una ceva mai încăpătoare și au pornit să documenteze viețile comunităților de români din diaspora.
Au mutat în aceeași rulotă redacția și viața de cuplu și au ajuns la o rutină nomadă care include căutarea locurilor de campat, golirea rezervorului, găsirea unui loc cu apă curată, planificarea traseului ca să nu consume benzină în van.
De unde veniți acum?
Elena Stancu: Acum venim de la Stockholm, unde documentăm un material în cadrul proiectului nostru despre românii din diaspora. Ne-am lăsat autorulota acasă la o româncă, într-o parcare și cățelul la o altă româncă, unde s-a putut lăsa, pentru că am dat sfoară în țară înainte de a pleca.
Cum se simte venirea la Iași?
Elena: A fost plăcut sentimentul să ne întoarcem în România, pentru că noi suntem plecați de mult timp cu proiectul nostru și am mai fost doar într-o vizită scurtă la începutul anului să ne vedem familiile. Am stat doar 10 zile, eu la Craiova, Cosmin la Baia Mare, iar acum ne-am bucurat să ne reîntoarcem în România.
Știi… noi trăim la fel ca românii din diaspora pe care-i documentăm, adică departe de țară, prieteni, și ne-am simțit bine să revenim aici. Am și nimerit într-un moment bun că este mișto atmosfera de la FILIT și ne-a prins bine energia și statul la hotel.
După toată această perioadă, voi cum vă simțiți, aveți un sentiment de oboseală care v-ar face să vă opriți?
Cosmin Bumbuț: Noi stăm în mașină de 9 ani, dar din 2013 până în 2019 am făcut un alt proiect legat de România.
În cei cinci ani în care am documentat România din mașină, simțeam absența unui personaj, care era des menționat în poveștile pe care le-am documentat - românii plecați. Și atunci, din 2019 am hotărât să urmărim și acest personaj lipsă.
Elena: Suntem un pic obosiți pentru că noi făceam în felul următor: cât am documentat în România, tot timpul ne mai opream, mai stăteam la mama lui Cosmin o lună, două, noi mai avem o mansardă închiriată în Alba Iulia unde avem toate lucrurile noastre, este baza noastră, și mai stăteam acolo o lună, două.
Numai că, de când lucrăm la proiectul ăsta, noi nu mai avem unde să ne oprim și să stăm să ne tragem sufletul.
De când am plecat, din aprilie 2021, până acum este cea mai lungă perioadă în care am stat, fără nici o pauză, în autorulotă și ne simțim foarte obosiți, nu neapărat în urma întregului proiect de 9 ani.
Ne simțim obosiți de când lucrăm la proiectul despre românii din diaspora, pentru că a fost într-un ritm foarte alert și ne simțim obosiți și de muncă propriu-zis, de câte proiecte am documentat și de câte povești am spus.
Dar suntem obosiți și de viață în autorulotă, pentru că asta înseamnă tot timpul nesiguranță.
Cum vă dați seama că trebuie să plecați dintr-o comunitate?
Elena: Ne facem un plan, dar el nu este foarte strict, tocmai pentru că nu vrem să ne limităm, pentru că poveștile întotdeauna se dezvoltă în multe feluri și vrem să le urmărim așa.
Avantajul vieții în autorulotă este că noi putem petrece atât de mult timp pe teren și, de obicei, vorbesc cu Cosmin și el își face câte o listă de cadre.
Și eu la fel, adică începe povestea și mă gândesc „mi-a răspuns la întrebarea asta, asta și asta”.
Fac și interviuri în care ne așezăm la masă și vorbim, de multe ori inițiem discuții seara la cină și dau drumul la reportofon. Toată lumea știe că înregistrez, dar după mai multe zile petrecute împreună se relaxează lucrurile și atunci pot să aflu cele mai intime chestii fără să fie un cadru din acesta „deci acuma luăm interviu și vorbim serios’’.
Când ați hotărât să începeți proiectul acesta ce au spus familiile voastre?
Cosmin: Mama mea s-a obișnuit când am început Plecat, dar înainte, în 2013 îi era rușine și nu voia să spună nimănui că fiul ei stă într-o autorulota.
Iar ai ei (n.r. părinții Elenei) cred că s-au prins abia după o lună, n-au procesat repede informația. Apoi s-au întrebat: „cum adică ți-ai dat demisia? Unde o să stai? Într-o rulotă?!” Cam asta a fost reacția, mamei i-a fost rușine o vreme bună.
Elena: După câțiva ani, după ce am publicat o carte, a văzut interviuri cu noi la televizor, a zis „uau, poate că totuși…’’
Între timp, cred că părinții s-au obișnuit cu ideea, sunt totuși aproape 9 ani de când trăim în autorulotă, dar este o diferență - când călătoream prin România era mai ok.
Problema a fost când am plecat în Europa atunci au început să se întristeze pentru că noi, de fapt, i-am văzut cam o dată pe an în medie, de când lucrăm la proiectul ăsta.
Dacă ați avea vârsta pe care o aveați în 2013, și România ar fi în stadiul în care este acum, ați mai lua decizia de a pleca așa prin lume?
Elena: Da, clar. Cred că a fost cea mai bună decizie pe care cred că am luat-o vreodată.
În primul rând, nu am mai fi putut lucra. Dacă nu ne-am fi mutat în autorulotă, noi nu am fi făcut toate materialele pe care le-am făcut până acum, și toate proiectele, și cartea, și filmul documentar și proiectul ăsta despre românii din diaspora.
Adică nu aveai cum să lucrezi într-o redacție și să te lase cineva să pleci câteva săptămâni pe teren sau câteva luni, sau ani să lucrezi la un proiect, nu, nu era posibil.
Prin prisma a ceea ce am reușit să facem, amândoi credem că este cea mai bună decizie pe care am putut-o lua.
Toată lumea spune să nu amesteci viața de la muncă cu cea de cuplu. Voi, însă, vi le-ați mutat în 5 metri pătrați.
Eu cred că poți să te muți într-o autorulotă doar dacă te înțelegi foarte bine cu partenerul tău, pentru că altfel nu cred că funcționează.
Cred că am avut și foarte mare noroc, că semănăm, în felul în care vedem lucrurile, viața, lumea, munca. Chestia asta ne-a ajutat foarte tare. Primim adeseori întrebarea asta, dar nu mi se mai pare așa mare lucru. Mi se pare o chestie destul de obișnuită, deși este, într-adevăr, greu.
Dacă Cosmin este în picioare, el trebuie să se așeze ca eu să pot îmbrăca un hanorac și invers.
Dar cu munca, întotdeauna am funcționat perfect, căci ne-am cunoscut la muncă. Noi mereu am fost împreună și am muncit împreună.
Întorcându-mă la poveștile din diaspora pe care le scrieți, cum sunt copiii românilor de acolo?
Elena: Sunt foarte diferiți pentru că grupurile de românii din diaspora sunt foarte diferite.
Dar, o observație mai punctuală ar fi că majoritatea au o criză identitară legată de România, deoarece trăiesc într-o țară unde învață limba, geografia, istoria, țării respective, preiau mentalitatea de acolo, dar ei, în același timp, merg acasă la părinții lor români care le spun „voi sunteți români’’.
De fiecare dată când am vorbit cu tinerii - de obicei am intervievat tineri de la 16 ani în sus - am discutat cu ei despre această criză identitară în care ei se întrebau: „eu ce sunt? Sunt român sau sunt englez?’’
De exemplu, când am vorbit cu un tânăr din Anglia, care acum e student la Oxford la medicină și care venise cu părinții lui când el avea 3 ani în Anglia, avea această căutare identitară care începuse, mai ales de când devenise student, în care se întreba ce este el.
Cât de diferite sunt comunitățile de români în funcție de țara în care sunt stabilite?
Elena: Comunitățile acestea sunt împărțite în alte micro-comunități, adică românii care lucrează într-un șantier vamal din Danemarca sunt foarte diferiți de grupul medicilor din Danemarca. Așa că îmi este foarte greu să fac niște trăsături comune.
Când am fost plecată în mobilitate de studiu, am observat în cartierul în care am locuit că existau mai multe comunități diverse.
Fie o comunitate de arabi care organiza o piață, fie una de indieni care organiza un anticariat in aer liber, una de africani care vindea nu știu ce.
Însă romanii păreau extrem de neuniți, nu exista un grup al lor chiar dacă locuiau atât de aproape unul de celălalt. Ați observat și voi asta?
Elena: Da, există o lipsă de unitate în rândul românilor care se manifestă de la la mica bârfă în care îl bârfesc pe celălalt, până la faptul că nu pot să devină uniți chiar dacă lucrul ăsta le-ar îmbunătăți viața.
Când se pune problema să-și facă un sindicat, să se reprezinte, să se adune toate badantele din Italia și să lupte pentru drepturile lor… Iar lipsa de unitate le afectează viețile si munca. Pentru că, in cazul ăsta, ar fi fost mai puțin supuse riscului de a fi exploatate daca ele s-ar fi unit.
Probabil că lipsa de unitate vine și din traumele noastre generaționale din comunism, unde fiecare s-a obișnuit să supraviețuiască singur, să-și caute binele individual.
Cred că noi, ca națiune, nu am știut să căutam binele, să înțelegem să ne fie bine ca o comunitate. De ce nu poate să-ți fie doar ție bine, fără să le fie bine tuturor celor din jurul tău. Cred că comunismul, în primul rand, ne-a făcut foarte egoiști.
Si în responsabilitatea cui ar veni schimbarea? Ca în următoarele generații unitatea să vină firesc…
Elena: Prin educație în familie și la școală. Uite, am fost în Suedia și am documentat o familie de cercetători români. Și-i întrebam ce învață copiii la școală. Iar pe lângă faptul că toți sunt prieteni, ei nu sunt învățați să spună „colegul meu de la grădiniță”, ci „prietenul meu”.
Este înăbușită din fașă orice urmă de violență, de bullying. Imediat intervin și-i învață pe copii să crească bine împreună și să fie empatici unii cu alții. Și e foarte mare diversitatea, toate culorile și religiile.
Sunt încurajați să vorbească despre backgroundul lor cultural și cred că nu poți face chestia asta decât prin educație. Adică prin a perpetua lipsa de egoism: să îi pese de celălalt, să-l ajute pe celălat și să înțeleagă că binele comunității va fi bine și lui.
Când ați documentat viața din România în cei 4 ani, cu ce v-a lăsat satul românesc?
Elena: Păi cu toate poveștile despre sărăcie extremă, violență, rasism, homofobie, lipsa accesului la servicii medicale, lipsa accesului la educație de calitate, copiii care termină 4, 5, 7 clase și nu știu să scrie și să citească, deși pe foaia matricolă au terminat.
Îmi doresc, acum în timp ce vorbesc cu tine, să găsesc și ceva pozitiv în comunitățile de secui, armâni, ucraineni și lipoveni din Deltă. În sensul ăsta ne-a plăcut diversitatea și probabil că ai povești mișto despre diversitate în anumite zone.
Dar adevărul este, oricât m-aș strădui să-ți găsesc și părțile pozitive, că in mediul rural, în România, întâlnești toate aceste probleme pe care le-am enumerat înainte.
Dacă am putea și am reuși cumva să începem să reparăm niște probleme sociale ale României ar trebui început, în primul rând, de la sat.
Cum am putea face asta? Cum poate fiecare să schimbe lucrurile în satul lui și să nu plece?
Elena: Dacă mă întrebi ce ai putea face tu personal, pe lângă implicare civică, care cred că este importantă și schimbă în bine, trebuie pusă presiune pe stat așa cum am văzut că se face în alte țări.
Să-i scrii parlamentarului care te reprezintă, că de aia avem parlamentari în anumite zone.Să-i scrii primarului că nu este ok că nu știu ce drum nu este asfaltat. Să faci follow-up.
Ai nevoie de a pune presiunea asta pe stat pentru că doar statul poate să rezolve problemele mari și esențiale, doar statul poate construi spitale și să rezolve problemele mari.
Dacă tu și încă 20 de tineri se întorc în satul lor natal și-l sună și pun presiune pe primar, la un moment dat lucrurile o să se schimbe. Depinde câtă răbdare ai, câte resurse interioare ai să faci chestia asta.
Din cele văzute, voi ce credeți că ar trebui să facă orașele comuniste să se dezvolte mai rapid și eficient?
Cosmin: Nu sunt urbanist și nu imi dau seama ce ne lipsește, dar după părerea mea de nespecialist, dacă în România s-ar fi investit masiv după revoluție în autostrăzi, în străzi bune, totul s-ar fi dezvoltat mult mai repede.
Adică îmi dau seama în momentul de față că atunci când am terminat facultatea drumul cu trenul de la București la Baia Mare dura 10 ore. Acum durează 13 ore.
Mă îngrozește orice drum cu trenul și orice drum cu mașina prin România, ori în Occident nu există asta. Adică orice drum cu trenul durează puțin, este ușor, orice drum cu mașina este relaxant.
Dar gândiți-vă cât ar face un tir care merge de la grădinița din Vest până în Constanța sau București, ar face cel puțin jumătate din timpul pe care îl face acum. Totul s-ar fi grăbit, cred.
Elena: Ce am observat și ne-a impresionat foarte mult în călătoriile noastre prin Europa și ce ne-a întristat era bunăstarea vieții de acolo.
Dar bunăstarea nu înseamnă bani sau bogăție, ci bunăstarea înseamnă faptul că orașul sau cei care administrează satul s-au gândit la calitatea vieții cetățeanului.
Aici cred că încă nu s-a schimbat mentalitatea asta a celor care lucrează în administrații și primarilor în așa fel încât ei să se gândească: „eu sunt aici în slujba cetățeanului”. Încă nu-i simt că ei sunt acolo în slujba cetățeanului și ceea ce fac ei este pentru cetățean.
Îți dai seama că orice oraș s-ar îmbunătăți cu ceva amenajat, cu mobilier stradal, care nu sunt niște investiții așa mari încât să transforme Iașul mâine într-un oraș din Scandinavia. Dar s-ar putea îmbunătăți viața orașului zi de zi cu aceste mici chestii.
Cosmin: Dar diferențele se văd. Chiar acum de când am venit în Iași, ne-a dus cineva de la aeroport și eram în mașină, iar șoferul care ne-a adus îl gonea pe unul care era biciclist.
Ăsta era în față, era o singură bandă îngustă, nu avea pe unde să meargă pe trotuar, pentru că era îngust și pedala. Avea mâncare în spate, era de la o firmă de curierat și asta accelera la un metru de roata lui. Nu exagerez, îmi venea mie să apăs pe frână și mă gândeam ,,ce face ăsta, frate, îl calcă?!”
Și biciclistul a scăpat la un moment dat printre mașini. Șoferul nu avea nici un pic de respect pentru ăla din față, era la modul „bă, este drumul meu, ești biciclist, dispari!”.
Asta mă duce cu gândul la comentariile urâte adresate vouă și familiilor în comentariile la materialele voastre. De unde vine răutatea asta?
Elena: Păi tot din educație, din ce am vorbit mai devreme, de cum îți crești copiii. Dacă îi crești ca în Suedia, ei învață de la grădiniță că aici suntem toți prieteni.
Când îl înveți că fiecare are spațiul său și nu ai voie să intri în spațiul lui, de unde să ai violență? Dacă nu-l bate nimeni acasă, nu-l educă nimeni cu bătaia, nu îl trage nimeni de urechi, tu nu vei mai avea violență în viața de zi cu zi, pentru că astea sunt niște forme de violență.
Cosmin: Am văzut copii mici care se certau și după ce s-au certat, nu conta, erau puși să-și ceară scuze unul de la celălalt.
Elena: Asta era chiar în familia de cercetători la care am fost recent. Învățaseră strategiile de la grădiniță. Dacă doi copii se ceartă, nu te duci tu ca judecătorul să vezi care are dreptate sau să îl urechești pe celălalt, ci îi spui „celălalt s-a supărat și plânge, te duci și îi spui că îți pare rău că uite el suferă și plânge”. Iar astea sunt niște chestii care se învață.
Dar noi am fost foarte brutali, violenți în modul în care reacționam unii cu alții, profesorii de care ne era frică la școală… Este tot o formă de violență și asta, umilința de la școală.
Iar atunci tu vei perpetua aceasta formă de violență și asta se va simți la trafic, se va simți atunci când tu ești neprietenos la supermarket, atunci când te bagi în fața cuiva.
Cum se face că trăim în așa multă violență, dar totuși suntem un stat religios, Viețile noastre se raportează la ce spune biserica, religia, despre iubirea față de aproape?
Elena: Dar conservatorismul pe care-l perpetuează este tot violent și modul în care se bagă pe gât acest conservatorism este tot o formă de violență, tot intoleranță față de minorități sexuale, față de alte minorități religioase, chiar dacă este îmbrăcat într-o falsă fațadă.
V-ați gândit sa rămâneți într-una din țările în care ați fost?
Elena: Ne-am gândit pe rând în toate țările. Mamă, ce bunăstare! Ce mișto este în Suedia, ce mișto este în Spania! Dar nu ne putem stabili niciodată de adevăratelea în străinătate.
Atâta timp cât noi vom continua să scriem și să fotografiem subiecte legate de România, nu o să scriu în altă limbă decât în română și nu mă interesează alte subiecte decât românii.
Cumva noi nici acum nu suntem plecați din România pentru că noi trăim în România, dar din cea dinafara granițelor. Noi nu am plecat nicio clipă din România. România s-a mutat cu milioanele în afara granițelor.
💌 Dacă vrei să îi susții pe Elena și Cosmin, o poți face pe Patreon sau prin donații pe site-ul Teleleu, în schimbul cărora primești lunar o fotografie-vedere, făcută de Cosmin Bumbuț, și o scrisoare, semnată de Elena Stancu, care constă în povestiri din teren sau din comunitățile pe care le documentează.
Ce facem săptămâna asta
🍁 Flori de toamnă | Ediția din acest an a expoziție de la Grădina Botanică aduce o importantă colecţie de ardei iuţi decorativi, dar și primele trei cele mai iuţi soiuri de ardei din lume. Expoziția se deschide duminică la 11:00 și ține până pe 20 noiembrie. Intrarea este 15 lei.
🎸 Concert SPAM | Cei de la SPAM aduc cu ei cântece noi și cântece cunoscute, cântate pe două-trei sau, preferabil, 100 de voci, în atmosfera primitoare de la The Trumpets. Vineri de la 20:00. 40 lei/persoană.
🍇 Piața Metropolitană Rediu | O nouă ediție a pieței care aduce la un loc producători locali din Iași și din împrejurimi. De sâmbătă la 11:00 până duminică la 18:00.
📚 Lansări de carte | Scriitorii Liviu Ornea și Horea Sibișteanu își lansează la librăria Cărturești Palas cele mai recente romane - „Viața ca o glumă proastă” și „Întinde mâna, Tiberiu”. Miercuri de la 18:30.
📣 Mesajul tău poate fi aici
Dacă ești antreprenor local sau lucrezi pentru o companie care schimbă orașul în bine, aruncă o privire peste media kit-ul Iașul nostru. 👇
Sprijinul tău ne ajută să facem în continuare jurnalism curat în Iași, fără clickbait și titluri senzaționale, iar noi putem duce mesajul tău către mii de ieșeni cărora le pasă de orașul în care trăiesc. 🤝
#decitit
„E bine că ne dăm seama de ce ne este ruşine să vorbim cu accent moldovenesc” - Monitorul de Botoșani
A renunțat la o carieră în marketing pentru a le arăta copiilor de la țară că și ei pot. „E o traumă pe care eu am avut-o” - Școala9
Ce ne învață 10 ani în Parcul Văcărești despre cum să conservăm natura în orașe - DOR
În vizită la cea mai mare uzină BMW din Europa - Autocritica
Încă ceva
Ieri, în fața liceului Negruzzi, am prins în acțiune o echipă de la Servicii Publice Iași care venise să termine ce a început în iarnă - eliminarea arborilor maturi de pe aliniamentele străzilor din Copou.
Inginerul care conducea operațiunea, la fel de grobian cum mi-l aduceam aminte, a rupt și mi-a arătat o bucată putredă de la rădăcină. Că arborele putrezise e adevărat. Dar arborii putrezesc tocmai pentru că sunt prost îngrijiți.
Ăsta e motivul pentru care, dacă faceți o plimbare pe Copou, o să vedeți că aproape nu mai există arbori maturi pe marginea bulevardului.
Ăsta e motivul pentru care alte orașe europene au arbori bătrâni și noi nu.
Chiar dacă pavăm centrul orașului cu gazon - deși există alternative mai bune - și dăm sute de mii de euro lunar pe panseluțe, asta nu ascunde neglijența față de arbori care au ajuns la maturitate în zeci de ani și au putrezit subit în două mandate electorale.
Cam atât pentru săptămâna asta. În weekend dau o fugă pe Ceahlău, care e încă ferit de gazon și salcâmi japonezi. 🏔️
Dacă ai orice fel de feedback, o idee de subiect sau o propunere de colaborare, dă-mi un reply la acest email. 🤝
Weekend fain,
Alex Enășescu