„Cred că e o datorie să fii un model”
Un campion din Iași vrea să contribuie la dezvoltarea judo-ului local
Când a ajuns la Jocurile Olimpice de la Tokyo și a primit, la fel ca toți sportivii calificați, un telefon Samsung Tokyo 2020 Olympic edition, judoka Vlăduț Simionescu a știut imediat că nu-l va păstra.
S-a bucurat când l-a ținut în mână, pentru că era o dovadă a muncii și eforturilor făcute ca să ajungă, pentru a doua oară, printre cei mai buni sportivi din lume, la 31 de ani și după două operații la genunchi.
L-a testat cât a locuit în satul olimpic, dar a știut că atunci când se va întoarce îl va scoate la licitație pentru proiectele prin care și-a propus să ajute la creșterea judo-ului ieșean.
La Tokyo, a părăsit în lacrimi concursul, în optimile categoriei +100 kg. Era dezamăgit, pentru că știa că, într-una din zilele lui bune, ar fi putut să câștige o medalie.
Luptase în trecut cu mare parte din sportivii din concurs și pe mulți i-a învins. Dar adversarul din optimi, ucraineanul Yakiv Khammo, a punctat în primele 20 de secunde și apoi s-a apărat ținându-l la distanță, ca într-un meci de box.
În lunile care au urmat, și-a spus că nu are sens să se gândească la ce putea face mai bine, nici la ce i-a lipsit în pregătire.
L-ar fi ajutat, de exemplu, mai multe stagii de antrenament, sau o relație mai bună cu antrenorii lotului olimpic, care să înțeleagă că pentru el, un sportiv ajuns la maturitate, nu mai funcționează pregătirea centralizată în timp; monotonia unui cantonament de 10 - 11 luni pe an nu-l ajută să progreseze.
Încearcă acum să nu privească în urmă cu amărăciune. „Când se răcesc lucrurile și faci o analiză, o retrospectivă, n-ai cum să nu te declari mulțumit. E o performanță mare să ajungi acolo, calificările sunt destul de complicate. Știi cum e, trebuie să te bucuri de moment.
Într-adevăr, un rezultat ar fi fost minunat, dar nu pot să nu mă bucur și de faptul că am reușit să mă calific, date fiind și condițiile în care ne antrenăm și în care e susținut sportul românesc.”
A înțeles că, dacă nu poate să schimbe condițiile de acum, poate să contribuie la cum cresc viitoarele generații, față de care simte o responsabilitate.
Asociația Sportivă de Judo Simionescu, pe care a fondat-o acum patru ani, e modul prin care vrea să ofere ceva înapoi comunității în care a crescut.
Vlăduț a ajuns în sala de judo a Clubului Sportiv Şcolar Unirea Iași la șapte ani. A încercat în paralel handbal și rugby, sporturi practicate de părinții lui, ambii la nivel de performanță.
Cel mai important exemplu i l-a oferit mama, fostă handbalistă care a jucat în echipa națională și în cupele europene. „Ea a fost la un nivel foarte ridicat, mi-a spus multe lucruri care m-au motivat și m-a făcut să deschid ochii cumva.”
Însă sporturile de echipă nu i-au plăcut, pentru că simțea că pierde pe mâna altora. „Era frustrant, mai ales la o vârstă fragedă, când vrei să câștigi. Am zis că vreau să fac un sport individual; dacă pierd, să pierd eu.”
La primul antrenament de judo, a privit de pe margine, un mod prin care antrenorii testau curajul începătorilor, să afle dacă nu-i sperie să vadă cum se trântesc sportivii pe saltea. Vlăduț nu doar că nu s-a speriat, dar i s-a părut fascinant cum zburau și planau.
După opt luni, a urcat pe podium la primul său concurs de juniori, la Roman. Cu medalia de argint la gât, și-a zis: „Asta vreau să fac până nu mai sunt.”
Pe atunci, nu știa cât de departe poate visa. Când un antrenor l-a întrebat ce vrea să fie când o să fie mare, i-a răspuns: „Cel mai bun din țară”. „N-aveam habar eu de Europene, Mondiale, Olimpiadă”.
Știa, însă, că vrea „să ducă Iașul pe cele mai înalte culmi”.
L-a reprezentat cu mândrie pe podiumurile concursurilor naționale, cum visase în copilărie, dar și la campionate europene de tineret, la Cupe Mondiale sau la Universiada de vară din 2015, unde a câștigat două medalii de bronz. Tot în 2015, a ajuns printre cei mai buni zece judoka din lume la categoria sa, +100kg.
Apoi s-a accidentat pentru a doua oară. Și-a rupt ligamentele la genunchi, la un concurs, cu opt luni înainte de Jocurile Olimpice din 2016 de la Rio, unde era calificat și unde n-a mai putut ajunge. Mai avusese o ruptură de ligamente la celălalt genunchi, suferită la Jocurile Olimpice de la Londra, chiar în primul meci.
„Peste prima am trecut cum am trecut, eram și la o vârstă fragedă, 20 - 21 de ani. Dar la a doua a fost chiar dificil. Câteva zile am fost foarte aerian, când am citit RMN-ul.”
Când a trebuit să găsească singur sponsori pentru operație și recuperare, s-a simțit abandonat de Federație.
I-a luat un an să adune suma de care avea nevoie: o parte de la un antrenor din Austria pentru echipa căruia luptase, o parte de la un om de afaceri din Iași, o parte de la fotbalistul Gicu Grozav, care făcuse și el judo în copilărie și i-a aflat povestea din Gazeta Sporturilor.
A fost singurul moment din carieră când s-a gândit să renunțe. Dar a găsit inspirație în exemplul unei sportive titrate din Italia, la care a văzut, într-o fotografie pe Facebook, cicatrici la ambii genunchi.
„Dacă unul poate, sigur poate și altul”, și-a spus atunci. „La urma urmei, face parte din viața noastră. Să faci sport de performanță nu e chiar simplu, ne supunem unor riscuri. Trebuie să ni le asumăm și să trecem peste.”
După operația și recuperarea care l-au ținut doi ani departe de tatami, salteaua folosită în competițiile și antrenamentele de judo, a revenit direct pe podium, la trei concursuri consecutive: bronz la o Cupă Europeană, după o săptămână aur la Cupa Mondială din Belgrad, după încă o săptămână bronz la Grand Prixul de la Zagreb.
La fel ca atunci, a transformat și dezamăgirea de la Tokyo în motivație pentru următoarele concursuri. Toamna asta, a câștigat două medalii: un argint la Grand Prix-ul de la Zagreb din septembrie, și un altul obținut pe 28 noiembrie la Grand Slam-ul din Abu Dhabi, ultima competiție din an. Tot atunci a urcat pe locul 13 în clasamentul mondial.
„Fiecare medalie e un moment de bucurie. Când te sui pe podium și te gândești: «Uite că n-am muncit degeaba.» Te bucuri de fiecare medalie în parte, pentru că știi prin câte ai trecut ca să o obții.”
Dar ce-și dorește cel mai mult e o medalie olimpică. Pentru ea a hotărât să continue până la ediția din 2024 de la Paris. „Când mai sunt doi ani jumătate până la următoarea ediție, merită să faci un efort, ca să nu trăiești cu regrete: ar mai fi mers, n-ar mai fi mers? Rămâi cu incertitudinea asta, că nu știi ce se putea întâmpla.”
Cu gândul la Jocurile din Paris se trezește în fiecare dimineață la 6 și se urcă pe bicicleta de cycling de acasă. După o oră de efort, își pregătește micul dejun, iar la 10:30 începe al doilea antrenament, cu un preparator fizic. Urmează, la 16:00, antrenamentul specific, de judo.
Nu știe încă dacă din 2022 se va pregăti tot la CS Politehnica Iași, unde e legitimat, sau va reveni la lot, mai ales că acasă are o întreagă echipă formată din antrenor, preparator, kinetoterapeut, nutriționist, medic, care îl sprijină.
Ce știe sigur e că va rămâne în sala de judo și după 2024, ca antrenor. Vrea să ajute alți copii să-și îndeplinească visurile. Să le ofere tinerilor, mai ales celor din mediul rural, oportunitatea să practice un sport care îi disciplinează și îi învață cum să se apere.
A antrenat grupe de copii cât timp a fost accidentat, pregătește o grupă de veterani și e student la Școala de Antrenori și la masterul de Fitness și estetică corporală.
„Cel mai mare vis al unui sportiv e să ajungă la Olimpiadă. Cel mai mare vis al unui antrenor e să ajungă cu un sportiv la Olimpiadă. Eu vreau să le am pe amândouă îndeplinite.”
Un alt vis e să deschidă în Iași un Complex Sportiv de Arte Marțiale, care să ofere un spațiu de antrenament tuturor sporturilor de contact, care acum plătesc chirii la diverse săli din oraș, dar nu au cele mai bune condiții. „Vreau să fac asta ca să aibă toată lumea spații, saltele. Am văzut afară niște săli, dacă tot am umblat atât, am multe idei în cap, să văd cum se concretizează.”
Nici sala în care se antrenează el nu arată prea bine; e veche și sportivii spală pe rând salteaua pe care se luptă. „De asta scade nivelul tot mai mult. Nu se investește în cluburi, și forța unei federații stă în cluburi, pentru că ei sunt principalii responsabili de pepinieră.”
Prin asociația sa, a organizat în decembrie 2019 un concurs internațional la care au participat 500 de juniori. Printr-un parteneriat cu Decathlon, a putut să cumpere kimono-uri pentru 30 - 40 de copii care schimbau bluza de kimono între ei.
La concurs, i-a premiat cu cupe, tricouri și dulciuri, iar banii strânși din taxe i-a donat unei alte asociații, Blessing Hearts, despre care spune că are „o misiune mai grea” decât a lui. „Se ocupă de copii cu dizabilități și aveau nevoie de niște tratamente în bazin, abonamente la sală și instructori.”
Ar fi vrut să organizeze competiția și în 2021, dar a ezitat să adune atât de mulți participanți la un loc. Ar mai vrea să cumpere echipamente pentru 100 de copii din Vlădeni, Butea, Brăești și Târgu Frumos, care se pregătesc cu un antrenor voluntar din Târgu Frumos.
Vrea să-i vadă pe toți îmbrăcați la fel, în treninguri inscripționate, ca să-i învețe ce înseamnă să aparțină unei echipe. N-a adunat încă bani pentru toți, așa că la prima acțiune va folosi și cei 7.500 de lei strânși prin licitația telefonului de la Tokyo, printr-o postare pe pagina sa de Facebook.
Mai făcuse asta în primăvara lui 2020, la începutul pandemiei, când a licitat echipamente primite de la alți sportivi: o paletă de tenis de masă semnată de Eliza Samara, o pereche de mănuși semnate de boxerul Mihai Nistor, un echipament al fostului fotbalist Marius Onofraș sau mănușile de kickboxing semnate de Cătălin Moroșanu.
Și-a pus și el la bătaie kimono-ul purtat la Jocurile Olimpice din 2012, prima ediție la care a participat, și a strâns 15.000 de lei, din care a cumpărat măști, dezinfectat și viziere pentru spitale. „Cred că, dacă fiecare din noi am face un gest ca ăsta, am trăi cu siguranță într-o lume mai bună.”
Vlăduț vede mulți copii talentați în zonele rurale și crede că sportul le poate oferi șansa unei vieți mai bune. „Pentru unii, s-ar putea să fie singura șansă să ajungă ceva în viață, ori sportul, ori să prindă vreo bursă la o școală. Dacă nu ies din mediul ăla, nu vor ajunge să facă ceva.”
„Noi suntem un popor talentat, numai că nu suntem exploatați. La canotaj ai vreun sportiv din oraș? Sunt puțini. În mediul rural găsești cei mai buni sportivi, pentru că nu se dau în lături de la muncă. Și au un scop, muncesc pentru ceva.”
Să fie un model pentru ei e o datorie pentru sportivul de 31 de ani. Când îl văd, juniorii vor să vorbească, să facă poze, să-l felicite, iar el încearcă să fie cât mai prezent.
„În momentul când ai un exemplu la tine în oraș, vrei cumva să interacționezi cu el, să-l vezi, să-l cunoști, și tu la rândul tău trebuie să fii prezent acolo, pentru că ei sunt viitorul de mâine și au nevoie de omul ăsta la care să se uite cu admirație și să zică: «Eu ca el vreau să fiu».”
Andreea Giuclea e reporter sportiv. Colaborează cel mai des cu DoR și Lead.ro, a scris o carte despre sportivi care nu renunță, Neînvinșii.
E interesată de cum se reflectă problemele și inegalitățile din societate în lumea sportului, dar și cum poate fi aceasta un motor de schimbare care să ofere inspirație, soluții și modele pozitive.
Andreea trimite un newsletter bilunar cu povești și recomandări din sport, din care crede că putem învăța lecții despre curaj, perseverență și disciplină, despre cum formezi și motivezi o echipă și ce înseamnă performanța, indiferent de domeniu.