Cum se vede Iașul prin ochii unui cuplu de bicicliști francezi
Cum se vede Iașul prin ochii unui cuplu de bicicliști francezi
„Pentru noi, e cel mai frumos oraș din România. Dar lipsesc pistele de bicicliști."
Când Dora Morhan și Sorina Dănăilă mi-au povestit despre un cuplu de francezi care au ajuns în Iași pe bicicletă, m-am gândit imediat la Irina Anghel, o jurnalistă tânără și ambițioasă pe care o cunoscusem cu câteva zile înainte și care vorbea cu un ușor accent franțuzesc după un master la Sciences Po, în Paris.
Pentru că mi-a spus că are un scurt răgaz înainte de a pleca la Londra pentru a lucra în redacția Bloomberg, i-am propus să stea de vorbă cu francezii care au pedalat până în Iași pentru o cauză nobilă.
Iată povestea lor, pe scurt.
„Toți diferiți, dar sportivi.” Asta stă scris în franceză pe spatele vestelor de fâș în culori fluorescente purtate de Emilie și Davy Sanchis în Grădina Botanică din Iași într-o sâmbătă luminoasă de octombrie.
Până acum cei doi au alergat la evenimente sportive din toată lumea, din Taiwan până în Tunisia. Au alergat inclusiv alături de oameni în scaune cu rotile, dar niciodată alături de cineva cu sindrom down.
Așa că anul acesta și-au lăsat joburile — Davy, manager în comerțul cu lemn, Emilie, director administrativ și financiar —, au vândut tot ce aveau în Franța și au trasat un itinerariu de 14.000 km care traversează 18 țări și un țel: să încurajeze persoanele cu sindrom down și alte dizabilități mintale să facă echipă cu restul celor din societate în sport, și mai departe și-n viață.
Apoi s-au suit pe biciclete și-au pornit la drumul pe care l-au botezat Bikeup&Down. Traseul lor a început în iunie în Germania și i-a dus în Austria, Ungaria și acum România.
În fiecare loc, Emilie și Davy se întâlnesc cu ONG-uri pentru persoane cu dizabilități și fac sport împreună cu tineri cu sindrom down sau autism — la noi restricțiile Covid i-au împiedicat să facă asta. Ascultă părinți, prieteni și copii cu dificultăți de învățare care povestesc cum îi împlinește sportul. Și, mai ales, de ce ar mai avea nevoie.
Discuțiile de la Grădina Botanică, unde Emilie și Davy s-au plimbat alături de câteva familii cu copii cu autism, au scos la iveală ceva ce-au observat și în restul țării, la București sau Târgu-Jiu: puține terenuri de sport și o constelație de organizații mici care nu au putere în fața autorităților.
„Clujul e o altă țară”, le-a explicat semi-amuzat unul dintre părinți când cei doi au pomenit de spațiile de sport de acolo și de o inițiativă a unor cafenele clujene care angajează tineri cu sindrom down.
Dar plimbarea a mai scos la iveală ceva. O mică gașcă de copii curioși și care iubesc mișcarea și-au plimbat cu entuziasm degetele pe o hartă a lumii și a României, desfăcută de Emilie și Davy la amfiteatrul din Grădina Botanică.
În ceea ce a devenit o lecție de geografie ad-hoc, au călătorit de-a lungul celor 14.000 km, din Germania până în Noua Caledonie, destinația finală, descoperind toate locurile pe care le-au cucerit și care le-au rămas de cucerit celor doi francezi — toate în numele lor.
Ce impresie v-au lăsat România și Iașul?
Emilie: Ni se pare că este extrem de multă generozitate, mai ales la țară. Ni s-a întâmplat de multe ori să primim fructe, dulceață, cafea de la oameni, ni s-a oferit cazare. Cei mai ospitalieri oameni pe care i-am întâlnit.
Davy: Iașul e un oraș care seamănă cu alte capitale europene. Pentru noi, e cel mai frumos oraș din România. Dar lipsesc pistele de bicicliști.
La nivel de asociații, am văzut că sunt foarte multe asociații mici, create de multe ori de părinți special pentru copilul lor. Și toată lumea e foarte implicată, pusă pe treabă. Dar aceste asociații nu sunt legate între ele.
E: Și asociațiile mici nu au greutate în fața Primăriei, nu pot schimba legi.
D: Noi le-am recomanda tuturor să se reunească în jurul unei organizații mai mari, ar fi mai ușor așa să rezerve terenuri de sport.
Chiar și la București, ne-am întâlnit cu cel mai mare ONG pentru persoanele cu sindrom down care avea doar în jur de 22 de familii. În Franța sunt și asociații 100-200 de familii.
Și nu ar trebui să fie doar despre sindromul down, ci și despre autism sau tulburare bipolară și burnout.
Care sunt inițiativele locale descoperite în călătoria voastră care v-au impresionat cel mai tare până acum?
E: Prezentăm multe astfel de inițiative pe pagina noastră de Facebook, vrem să le dăm oamenilor cât mai multe idei despre ce se face în alte părți. De exemplu, în România, la Cluj este o emisiune televizată prezentată de persoane cu handicap [n.r. Fără prejudecăți] — de ce nu s-ar putea face asta și în altă parte?
În Ungaria, unde am vizitat o fermă socială inclusivă, la care lucrau împreună și persoane cu handicap, dar și persoane fără adăpost, care erau pregătite apoi pentru a se angaja și într-un cadru mai tradițional.
De asemenea, la București o organizație a cumpărat biciclete tandem pentru a invita persoane cu și fără handicap să pedaleze împreună.
Cum arată succesul pentru Bikeup&Down?
D: Pentru mine, succes e atunci când primim mesaje de la mame pe Facebook care ne mulțumesc pentru ce facem.
E: Și atunci când facem oameni să se întâlnească. La București, am prezentat proiectul la Școala Centrală, le-am vorbit despre Special Olympics, iar ei ne-au spus că vor încerca să organizeze competiții sportive mixte pentru persoane fără handicap și pentru cei cu dizabilități mintale.
D: Scopul nostru nu e doar ca persoanele cu handicap mintal să facă sport împreună, ci să facem cu toții sport împreună.